Exploatarea unor resurse precum gazele de şist sau aurul nu aduc deloc o dezvoltare pe termen lung a ţării. Dar ce ar aduce-o.
Văd cu stupefacţie la televizor încă un aşa zis expert de-al nostru, care proclamă gazele de şist drept salvarea României, calea noastră spre dezvoltare. Avem mulţi asemenea „experţi”, deşi nici unul nu pare să fi studiat sau profesat în domeniu. Ce mă frapează cel mai tare nu este că sunt atât de mulţi cei care susţin proiectele de exploatare grabnică a resurselor, ci faptul că nu există o voce care să explice profesionist şi coerent dimensiunea păguboasă, pentru orice ţară, a unor asemenea exploatări. Nu s-a găsit nici un economist mai răsărit care să explice că în economie nu tot ceea ce este în plus este şi bun.
Putem demonta foarte repede argumentele celor care spun că exploatarea resurselor aduce dezvoltare economică. Gândiţi-vă la ţări precum Kuweit, Qatar, Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite. Au bani, dar le considerăm ţări dezvoltate? De când le-a pus Dumnezeu mâna în cap şi au găsit petrol, niciuna nu a reuşit să genereze un sector economic alternativ la exploatarea resurselor. Mai simplu, nu au reuşit să genereze dezvoltare.
În 1950, Kuweitul şi Qatarul aveau un PIB pe cap de locuitor de şase ori mai mare decât Franţa sau Germania. De 6 ori mai mare! După 60 de ani de „dezvoltare”, aceste ţări au ajuns la fantastica performanţă de a avea un PIB per capita de două ori mai mic, şi nici nu sunt ţări unde lumea să se înghesuie să ajungă. Mai mult, aşa cum este evident din graficele alăturate, performanţa ţărilor dependente de exploatarea resurselor este victimă a hazardului – în contrast evident cu ţările cu o economie reală.
Pentru mai toate ţările, dar în special pentru ţările sărace şi cele în curs de dezvoltare, resursele naturale sunt un cancer – valabil şi pentru ţări precum Norvegia, Canada sau Australia, dar nu intrăm în detalii aici. Resursele naturale aduc bani, pe moment, dar nu şi fericirea, pe termen lung. Pentru România, pornirea exploatării gazelor de şist sau pornirea exploatării aurului de la Roşia Montană nu numai că ar avea efectele sociale şi de mediu de care ne temem, dar ar avea şi o serie de efecte economice perverse. În esenţă, pornirea unor astfel de exploatări la scară mare riscă să pună economia reală pe butuci – atât la nivel macro, cât şi la nivel local. Iată de ce.
Blestemul pământului
Paradoxul ţărilor care au resurse naturale, dar nu au o dezvoltare economică stabilă, este cunoscut în lumea economică sub termenul de „Boala Olandeză” (The Dutch Disease). Termenul a apărut în 1977, după o analiză pe care revista The Economist a făcut-o decăderii economiei olandeze în 1959. În acel an, mai mult sau mai puţin prietenii noştri din Vest au dat peste un substanţial zăcământ de gaze naturale. S-au apucat, bineînţeles, să-l exploateze – şi s-au pus şi pe încasat. La scurt timp, au observat că celelalte sectoare ale economiei – în special motorul industrial (gen Phillips) – au avut de suferit. Economia reală întâi a tuşit, apoi a început să horcăie. A contractat o boală.
Boala Olandeză operează relativ simplu. Pentru orice ţară, disponibilitatea resurselor este o tentaţie mare. Exploatarea şi vânzarea acestor resurse generează venituri imediate, în surplus faţă de economia reală. Binecuvântarea este, însă, un blestem bine deghizat. Surplusul pune presiuni asupra monedei naţionale, a cărei apreciere descurajează exporturile. Fiecare leu scos din exploatarea resurselor va concura cu leii generaţi de alte sectoare economice. Problema este că tocmai acele „alte” sectoare sunt cele care permit dezvoltarea sustenabilă. Iar concurenţa mai este şi neloială.
Bineînţeles, faptul că exploatarea resurselor poate genera un fenomen de tipul bolii olandeze nu este un îndemn pentru a tăia acest sector de pe fişa economică a unei ţări. Dacă resursele sunt exploatate într-un mod sustenabil şi inteligent, dacă sunt folosite pentru a ajuta alte sectoare ale economiei româneşti (adică să fie folosite pentru a genera plus-valoare în economia locală, nu pentru a fi exportate ca materie primă), atunci se poate genera bunăstare şi din acest domeniu.
Mirajul banilor
Unul dintre principalele motive folosite pentru a justifica pornirea de exploatări controversate este faptul că vor genera venituri suplimentare la bugetul de stat, iar aceste venituri suplimentare vor fi folosite pentru investiţii publice cheie – gen autostrăzi, şcoli, spitale etc. De cele mai multe ori acest lucru nu se adevereşte! Chiar şi dacă României i-ar reveni o redevenţă substanţială din aceste exploatări, aceşti bani în plus nu vor însemna neapărat ceva bun pentru economie. Există şanse foarte mari ca banii câştigaţi din exploatarea resurselor să nici nu fie folosiţi pentru investiţii. Nu pentru că guvernul nu ar dori să facă asta, ci pentru simplul motiv că proiectele de investiţii complexe necesită timp, energie, şi voinţă – lucruri greu de realizat cu salariile din sectorul public. Rata la care au fost absorbiţi cei aproape 20 de miliarde de euro de primit de la Uniunea Europeană demonstrează lucrul acesta destul de bine.
Norocul cu fondurile structurale este că sunt gândite pentru investiţii complexe, în diferite domenii. UE ne-a impus să cheltuim banii cu cap. Fără acest factor de coerciţie, tendinţa naturală a autorităţilor este să cheltuie banii pe ce e mai uşor. România are o asemenea experienţă apropiată. Boom-ul economic din anii 2000-2008 a adus sume substanţiale la buget. În acest interval de timp, bugetul statului român a crescut de 3,4 ori – de la aproximativ 17 miliarde de euro în 2000 la aproximativ 47 de miliarde în 2008. Pentru comparaţie, bugetul totalizat al ţărilor UE a crescut de numai 1,3 ori în acelaşi interval de timp. Banii în plus pe care i-a adunat statul român n-au mers, însă, decât arareori spre proiecte strategice. În cea mai mare parte, au fost folosiţi pentru lărgirea aparatului de stat. Între 2000 şi 2008 numărul angajaţilor la stat a crescut cu 17%, în timp ce numărul total al angajaţilor a crescut cu doar 1,3%. Mai mult, veniturile bugetarilor au crescut de 6,5 ori (ne-ajustate cu inflaţia), în timp ce veniturile tuturor angajaţilor au crescut de 5,2 ori. În felul acesta, sectorul public a ajuns să concureze cu sectorul privat – cum s-a întâmplat şi în Grecia înainte de crash –, şi pentru mulţi a devenit mai rentabil să lucreze la stat decât în mediul privat. Nu sunt un avocat al salariilor mici în sectorul public – chiar dimpotrivă. Dar creşterea numărului de angajaţi în sectorul public, mai ales într-o perioadă de boom, înseamnă o piaţă a muncii mai mică pentru sectorul privat. Dacă banii din exploatarea resurselor nu fac altceva decât să lărgească aparatul de stat – cum e foarte posibil să se întâmple dacă ne uităm la experienţa noastră recentă –, există multe şanse ca economia reală să primească o lovitură în plus.
Capitalul uman
O economie veritabilă este suma oamenilor din care este alcătuită, nu suma resurselor naturale pe care le deţine. Roy Harrod, Evsey Domar, Bob Solow şi Paul Romer au pus bazele teoriei creşterii economice. Solow a primit premiul Nobel pentru Economie, Romer ar trebuie să-l primească, iar ceilalţi doi l-ar fi primit dacă ar fi trăit mai mult. Concluzia pe care ei o trag, după o analiză atât teoretică cât şi empirică, este că singurul mod prin care o ţară poate să menţină o rată de creştere constantă este prin încurajarea şi promovarea capitalului uman. Esenţa teoriei moderne a creşterii economice, teorie pe care toţi politicienii ar trebui să o ştie, este simplă: pentru ca o ţară să aibă creştere economică sănătoasă trebuie să îşi clădească economia pe progres tehnologic endogen. Pentru a avea progres tehnologic, o ţară trebuie în primul rând să investească în oameni şi să-i încurajeze să se realizeze ca persoane şi ca profesionişti – indiferent dacă o fac în ţară sau în străinătate. De altfel, remitenţele, sumele trimise acasă de românii care lucrează în străinătate, au ajuns în ultimii ani să reprezinte mai mult decât investiţiile străine directe în ţară (vedeţi graficul de mai jos).
Viitorul unei ţări nu se clădeşte pe ce se găseşte în subsolul ei – oricum, nu este meritul nostru că acele resurse se află acolo. Viitorul unei ţări se clădeşte prin plus-valoarea creată de fiecare dintre noi. De oameni ar trebui să aibă grijă aleşii noştri, nu de bogăţiile din subsol. Să le lăsăm pe acestea acolo, până când vom avea tehnologiile pentru a le exploata inteligent. Chiar dacă mersul prost al economiei în prezent este un motiv serios pentru a genera venituri de unde putem, este important să fim responsabili şi să nu sacrificăm o perspectivă de dezvoltare pe termen lung doar pentru rezolvarea unei probleme presante pe termen scurt.
autor: Petre Munteanu, Marcel Ionescu-Heroiu
Articol apărut în revista FP România nr. 35 (august/ septembrie 2013)
Adauga comentariu