Războiul mediatic este nou apărut în marele cadru al războaielor informaţionale (războiul informaţional, războiul psihologic, războiul imagologic, războiul de comandă – control şi cel electronic, războiul web ), aceasta datorită atingerii unui grad de globalizare al mijloacelor de comunicare în masă.Informaţia în sine ajunge să fie privită ca o armă foarte valoroasă, în mod paradoxal una imaterială, care poate ajuta în mod decisiv la impunerea voinţei într-un conflict.
Războiul nu a putut fi purtat niciodată fără o minimă cunoaştere a adversarului, poate de aceea spionajul este vechi de când lumea. Astăzi mai mult ca oricând nevoia de a cunoaşte este de o importanţă vitală pentru a avea succes. Accesul la informaţii devine o armă cu două tăişuri odată cu apariţia Internetului la începutul anilor ‘90. Posibilităţile de a cunoaşte cresc exponenţial odată cu numărul celor care pot cunoaşte. Internetul micşorează distanţele dintre indivizi, dintre civilizaţii, dintre oameni şi statele în care trăiesc.
Războaiele informaţionale au multe elemente comune din punct de vedere al obiectivelor urmărite, al mijloacelor şi metodelor folosite, al instrumentelor cu ajutorul cărora ele îşi ating scopul. În linii mari războiul informaţional cuprinde acele acţiuni desfăşurate în timp de criză sau război şi îndreptate împotriva informaţiilor sau sistemelor informaţionale ale adversarului ( concomitent cu protejarea propriilor informaţii şi sisteme informaţionale ) în scopul atingerii unor obiective sau influenţării anumitor ţinte.
Există trei aspecte ala războaielor informaţionale de care ar trebui să se ţină seama: a şti tu însuţi, a-l împiedica pe celălalt să ştie, a-l face pe adversar să deţină informaţii eronate. În era modernă, războaiele nu se mai poartă şi câştigă pe frontul clasic de luptă, în plan fizic, ci pe planul informaţional. Confruntările armatelor moderne se duc tot mai mult pe planul inteligentei şi al psihicului uman. Aceste noi tipuri de confruntări iau în cosiderare Triada puterii descrisă de Alvin Tofler in Powershift. Conform acesteia exista trei surse importane ale puterii: forţa fizică, bogăţia şi cunoaşterea. Aceste trei elemente pot fi convertite uşor dintr-una în alta.
a) Cea mai importantă şi cea mai puternică dintre acestea este cunoaşterea. Forţa brută este inflexibilă şi poate fi folosită doar pentru a pedepsi. În plus orice forţa fizică este limitată. Prea multa forţă poate face să distrugem ceea ce vrem să apărăm.
b) Bogaţia este un instrument mai eficace. Poate fi folosită atât pentru a pedepsi cât şi pentru a recompensa. Şi aceasta este limitată. Bogăţia nu este infinită.
c.) Cunoaşterea este puterea la cea mai înaltă calitate. Ea poate fi folosită pentru a pedepsi, răsplăti, convinge, transforma. Celelalte forţe depind de cunoaştere iar cunoaşterea nu se epuizează. Putem genera oricâtă cunoaştere.
Astazi, câştigarea unei bătălii nu ţine de forţa militară brută şi de numărul ostaşilor. Dominante sunt elementele ce ţin de inteligenţa umană: diversiunea, vicleşugul, spionajul, manipularea opiniei publice, experienţa comandanţilor, psihicul luptătorilor… Mijloacele de luptă în cadrul acestor războaie au fost descrise pentru prima dată de Sun Tzu ca fiind nişte principii ale războiului. Elementele din lucrarea acestuia sunt folosite de teoreticienii diferitelor tipuri de războaie infomaţionale. În aceste confruntări nu este importantă realitatea vieţii, ci opiniile oamenilor. Realitatea poate fi schimbată prin schimbarea opiniilor oamenilor care, la rândul lor, pot schimba lumea. Sentimentele, atitudinile şi comportamentele indivizilor pot fi induse sau fabricate prin mijloace specifice. Dezvoltarea infrastructurii informaţionale, în curs de globalizare, în care se includ şi structurile mediatice generează posibilităţi de comunicare din ce în ce mai sofisticate. Acestea transmit informaţiile într-un ritm tot mai aceelerat şi pe distanţe tot mai mari. Condiţia esenţială pentru ca aceste lucruri să se întâmple este ca conglomeratele comunicaţionale să nu fie controlate de anumite centre de decizie, care pot încerca să controleze accesul oamenilor la resursele informaţionale.
Agresiunile informaţionale nu sunt noi. Noutatea decurge din folosirea rezultatelor cercetării ştiinţifice pentru conceperea mesajelor astfel ca ele să aibă efectul scontat precum şi folosirea presei pentru transmiterea mesajelor manipulatoare. Combinarea acestor două elemente amplifică posibilităţile de agresiune informaţională prin folosirea unor canale de comunicare pertinente şi prin mesaje deosebit de bine elaborate. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare şi a cercetării ştiinţifice face posibilă elaborarea unor strategii de manipulare informaţională atât la nivel planetar, cât şi la nivel local sau chiar individual. Aceste situaţii nu sunt doar posibile, ci prezente în realitate. Agresiuniile au nevoie de condiţii pentru că ele să poată avea efect. Presa trebuie să fie liberă de orice control public, redacţiile trebuie să fie vaste şi transnaţionale, canalele de informare trebuie să fie private, accesul oamenilor la presă să fie liber, fără controlul public, discernământul oamenilor să fie redus.
Privind astfel lucrurile, apare că reală invazia culturală ca un element de risc pentru existenţa statului şi naţiunii deoarece produce disfuncţionalităţi ale sistemului social şi poate bloca capacitatea de răspuns în situaţii de criză şi nu numai. Este exagerat să se considere că orice element cultural străin ce pătrunde ca având efecte negative asupra statului. Este evident că organizarea protecţiei informaţionale este esenţială pentru a întări discernământul social, ataşamentul şi interesul cetăţeanului pentru starea naţiunii. Protecţia este necesară şi pentru contracararea supracomunicarii şi abuzului informaţional, care duc la noncomunicare şi pseudocomunicare, elemente ce generează rupturi sociale şi dezechilibre în societatea civilă.
Numeroase indicii evoca posibilitatea unei noi revoluţii ştiinţifice ce se produce în domeniul procesării informaţiei. Strategii americani încearcă să confişte aceste descoperiri pentru a determina ca ele să fie folosite cu prioritate de Statele Unite, pentru ca ele să deţină un avantaj asupra tuturor statelor, inclusiv asupra aliaţilor. Tehniciile ţin de generaţia a doua a agresiunilor informaţionale şi constau în atacarea structurilor mediatice şi a infrastructurilor informaţionale. Atacarea lor face posibilă blocarea funcţionării structurilor publice, atât a celor administrative cât şi a celor productive. Statul agresat nu îşi mai poate exercita puterea, nu mai controlează resursele, nu mai poate asigura cetăţenilor un climat social normal. Generaţia aceasta ar permite exercitarea de presiuni asupra oricărui stat prin controlul informaţional al centrelor de decizie.
Războiul informaţional nu ţine de domeniul exclusiv al unei categorii de forţe armate. Competiţia informaţională este la fel de veche ca şi conflictul uman. Statele, instituţiile şi indivizii încearcă să-şi mărească şi protejeze propria bază de informaţii paralel cu încercarea de a o limita pe cea a adversarului.Confruntarea informaţională constă în ţintirea informaţiilor şi a funcţiilor de informare a inamicului alături de protejarea celor proprii, având intenţia de a înfrânge voinţa sau capacitatea acestuia de luptă.
Prin controlul mass-media se pot manipula cetăţenii încât atitudinea acestora faţă de anumite probleme să fie favorabilă manipulatorului. Avantajul folosirii presei pentru astfel de acţiuni? Ea primeşte din start prezumţia de nevinovăţie din partea publicului.
Acţiunile militare clasice presupun desfăşurarea de operaţiuni în plan terestru, naval, aerian şi spaţial. Fiecare din aceste componente s-a dezvoltat pe rând şi nu se poate vorbi, de exemplu, de o componentă spaţială a războiului ca existând înaintea celei terestre sau navale. Toate au apărut pe măsură ce tehnologia a evoluat şi omul s-a putut aventura în medii din ce în ce mai diverse şi mai exotice. În prezent, o nouă componentă a conflictului militar este considerată cea informaţională. Totuşi există o diferenţă majoră între mediul informaţional în care se mută astăzi o parte din acţiunile ostile desfăşurate de oameni şi grupuri de oameni şi cel în care s-au purtat până acum războaiele. Pentru prima dată omul cucereşte un mediu imaterial lipsit de o fizică palpabilă.
Una dintre consecinţele dispariţiei sistemului bipolar şi exploziei tehnologice actuale este preocuparea tot mai mare pe care statele o acordă războiului informaţional ca război politic, ca parte componentă a politicii statului, atât pentru promovarea cât şi pentru protejarea intereselor naţionale. Teoria şi practica războiului informaţional se bucură în ultimul timp de o atenţie crescândă din partea polticienilor, strategilor, oamenilor de ştiinţă şi mijloacelor de informare în masă din diverse ţări, îndeosebi din spaţiul nord-atlantic şi european.
Nimic nu poate exista în afara sistemelor de comunicaţii, iar defectarea sau funcţionarea în alţi parametri a reţelelor de transmitere a datelor, fie şi pentru câteva ore, poate genera adevărate seisme sociale cu efecte greu de imginat, mergând chiar, afirmă unii specialişti, până la paralizarea vieţii naţionale şi internaţionale, izbucnirea panicii şi a unor revolte ce se pot transforma în manifestări de dezordine, care să pună în primejdie echilibrul şi siguranţa statelor, anihilarea capacităţilor de comandă şi control etc.
Introducerea pe scară largă a sistemelor informaţionale ca bază a tuturor tipurilor de activitate la nivel social capătă, în plan politic, semnificaţie strategică. Se creează un nou sistem de dependenţe care statuează o nouă scală a puterii, care nu mai este legată direct, pentru prima oară în istoria lumii, de capacitatea economică sau militară a unei ţări. Deţinerea de capacităţi de producere de hardware, esenţială în anii de început ai bătăliei informaţionale, a cedat în faţa capacităţii de a produce şi gestiona software, ceea ce permite şi altor naţiuni să poată intra pe piaţa rezervată până acum doar marilor puteri.
Războiul informaţional nu este un fenomen nou: el include orice activitate ostilă îndreptată împotriva informaţiilor, cunoştinţelor şi credinţelor de orice natură şi este purtat practic din cele mai vechi timpuri. Spaţiul nord-atlantic şi european (dar nu numai) parcurge un proces de tranziţie de la o societate de tip industrial la o societate de tip informaţional. În cadrul societăţii informaţionale, a estima puterea şi viabilitatea sistemului de securitate naţională fără a lua în considerare sistemele informaţionale şi modul de exploatare a informaţiei (colectarea, protecţia, transportul, managementul şi împiedicarea accesului la informaţie) reprezintă un risc major, deoarece centrul de greutate al acţiunilor tinde să se deplaseze dinspre dimensiunea materială spre cea informaţională.
Pe de-o parte, utilizarea tehnologiei informaţiei oferă o creştere semnificativă a puterii şi viabilităţii sistemului de securitate naţională, iar pe de altă parte reprezintă un factor de risc în situaţia neprotejării infrastructurii informaţionale. Această realitate necesită adoptarea unor decizii în domeniul politic, economic, militar şi juridic, care ar putea constitui un punct de plecare în direcţia unei preocupări permanente, la nivel de naţiune, în privinţa războiului informaţional. Un alt element de noutate pe care îl aduce astăzi războiul informaţional îl reprezintă includerea unor domenii (relaţiile publice, serviciile de informaţii, informatica, comunicaţiile, etc.) şi mijloace deja existente într-o strategie globală.
Pentru a putea răspunde eficient provocărilor războiului informaţional, este nevoie de o abordare globală, la nivel naţional, pe baza unei strategii care să proiecteze clar dezvoltarea domeniului. Pentru a obţine o strategie coerentă în domeniul războiul informaţional, este de dorit integrarea de sisteme, discipline şi tehnici diferite. Războiul informaţional este forma de conflict specifică acestui sfârşit de secol şi mileniu, deoarece el răspunde la unele dintre obiecţiile aduse atât de politicieni cât şi analiştii geo-strategici sau de planificatorii militari formelor clasice de desfăşurare a conflictelor.
Ceea ce este nou şi caracteristic războiului informaţional este posibilitatea de a manipula informaţia vehiculată în sistemele informaţionale şi uneltele necesare pentru a forma şi orienta această informaţie.
Informaţia a devenit o adevărată materie primă strategică idispensabilă autonomiei deciziei şi succesului oricărei politici.
Pentru satisfacerea intereselor de securitate naţională, dominarea spectrului de informaţii este la fel de critică precum era şi este încă ocuparea terenului sau dominarea spaţiului aerian, strategia şi tactica militară clasică. În etapa următoare, războiul informaţional va juca un rol determinant în viaţa politică, economică şi militară a oricărui stat. El este o realitate care, deşi nu are o definiţie universal acceptată, oferă o anumită coerenţă tuturor activităţilor legate de informaţie.
Principalele trăsături ale războiului informaţional se desprind din natura sa deosebit de complexă:
— Dificultatea precizării adversarilor;
— Absenţa unor frontiere de natură geografică şi/sau temporale;
— Multitudinea de ţinte;
— Lipsa unor metode rapide de remediere a consecinţelor pe care le generează;
— Utilizarea unei tehnologii relativ simple, ieftine şi larg răspândite;
— Dificultatea stabilirii unor responsabilităţi clare şi precise privind managementul domeniului;
— Costurile relativ scăzute ale derulării operaţiilor informaţionale în raport cu rezultatele ce se pot obţine;
— Posibilităţile sporite de manipulare;
— Ştergerea deosebirilor dintre nivelurile de comandă.
Războiul informaţional este însoţit de noi mijloace de acţiune/influenţare care eludează puterea convenţională şi graniţele statelor. Multe dintre aceste mijloace acţionează direct la nivelul comenzii şi al controlului, al voinţei, al informaţiei, precum şi asupra elementelor esenţiale ale infrastructurii statale. De asemenea, războiul informaţional urmăreşte evitarea conflictelor convenţionale, a producerii de victime şi pagube, prin utilizarea acestor noi mijloace aflate la graniţa dintre starea convemţională de război şi starea convenţională de pace.
Războiul informaţional vizează structuri ale domeniului politic, economic, social sau militar, nu doar pentru a le distruge sau paraliza, ci mai alespentru a le influenţa procesele decizionale. Astfel se face trecerea de la stadiul de violenţă organizată la stadiul de influenţare ostilă.
În concluzie, războiul informaţional poate fi privit sub şapte aspecte sau, altfel spus, în funcţie de strategiile de atac-apărare construite şi de armele informaţionale utilizate comportă şapte dimensiuni diferite:
1.) Războiul de comandă şi control. Este forma exclusiv militară a războiului informaţional şi are menirea să anihileze comanda şi sistemele de comandă şi control ale unui adversar prin integrarea operaţiilor psihologice, a securităţii operaţiilor, a inducerii în eroare, a războiului electronic şi a distrugerii fizice;
2.) Războiul bazat pe informaţii. Este intelligence-ul clasic şi constă în proiectarea, protecţia şi anihilarea sistemelor care conţin suficiente cunoştinţe pentru a domina un spaţiu de conflict;
3.) Războiul electronic. Utilizează tehnologie electronică şi tehnici specifice pentru dominaţia spaţiului electromagnetic;
4.) Războiul psihologic. Utilizează informaţia pentru a modifica atitudinile şi opţiunile amicilor, neutrilor şi adversarilor;
5.) Războiul hacker-ilor. Constă în atacuri pasive şi active cu software malign asupra sistemelor informatice;
6.) Războiul în sfera informaţiilor economice. Urmăreşte blocarea sau canalizarea informaţiilor în scopul obţinerii supremaţiei economice;
7.) Războiul în spaţiul realităţii virtuale. Este în prezent un punct de acumulare al scenariilor futuriste, al cercetării funadmentale şi tehnologice.
Dezinformare
Dezinformarea, în contextul spionajului, informaţiilor militare şi al propagandei, reprezintă difuzarea de informaţii voit false, cu scopul de a deruta inamicul cu privire la poziţia proprie sau la intenţiile de acţiune. Se referă şi la distorsionarea unor informaţii reale, pentru a le face inutilizabile.
După Vladimir Volkoff, autorul celebrului Tratat de dezinformare, dezinformarea este tehnica ce permite furnizarea de informaţii generale eronate unor terţi, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăţi dorite de dezinformatori. Tehnicile de dezinformare se regăsesc şi în comerţ şi guvernare, fiind folosite de unele grupuri cu intenţia de a submina poziţia unui concurent.
În timp ce propaganda are ca principal ţel obţinerea de sprijin emoţional, dezinformarea are scopul de a manipula audienţa la nivel raţional, fie prin discreditatarea unor informaţii ce se contrazic, fie prin sprijinirea unor concluzii false.
O a treia metodă de ascundere a faptelor este cenzura, aplicată atunci când un grup poate exercita un astfel de control. Atunci când canalale de informare nu pot fi închise complet, ele sunt făcute inutilizabile prin saturarea cu dezinformări, scăzând astfel valoarea “raportului semnal/zgomot”.
Dezinformarea nu trebuie confundată cu eroarea de informare, care nu este deliberată. De exemplu, dacă o persoană sau o agenţie de ştiri difuzează o informaţie despre care nu ştie că este adevărată, dar despre care crede că este adevărată, aceasta nu este o dezinformare propriu-zisă. De aceea, adesea dezinformarea este dată drept eroare de informare, atunci când acela care difuzează mesajul nu ştie că acela care stă la originea mesajului a construit în mod deliberat o informaţie falsă, pe care a pus-o la dispoziţie spre difuzare.
Dacă scopul unei astfel de acţiuni este inducerea în eroare a utilizatorului final al informaţiei sau dacă dezinformarea are rolul de a distruge credibilitatea celor suficient de creduli pentru a o difuza (de obicei, o agenţie de ştiri), fără a-şi da seama ce pagube îi produc receptorului final, trebuie judecat caz cu caz.
Se pot da câteva sfaturi „candidaţilor la dezinformare”, ştiind că vulnerabilitatea unei ţinte depinde de personalitatea individului ameninţat, de situaţia sa socio-profesională (în special când aparţine mediilor de influenţă sau este o autoritate în materie decizională):
– să nu te laşi sufocat de informaţie:
– formularea de principii şi opinii doar asupra subiectelor pentru care se poate avea acces la mai multe surse de informare;
– practicarea spiritului de contradicţie;
– refuzarea autocenzurilor;
– examinarea:
– sursei;
– conţinutului informaţiei;
– momentului şi contextului în care a fost lansată;
– confruntarea cu realitatea;
– comunicarea trebuie să fie suportivă:
– atacă problema şi nu persoana;
– fii descriptiv şi nu evaluativ;
– fii specific, concret şi nu general, global;
– validează interlocutorul;
– asigură continuitatea procesului de comunicare;
– asumă-ţi răspunderea;
*************************
Revoluționarii au crezut, în profunzimea lor, că fac revoluție, fără să știe despre lovitura de stat. Conspiratorii au fost convinși că a fost o lovitură de stat, fără că creadă că a fost o revoluție. Acest concubinaj a generat în final unul dintre cele mai ordinare compromisuri după 1989. Ne-a făcut să ratăm cea mai importantă revoluție, și anume cea morală a poporului român!
sursa: universulromanesc.com
Adauga comentariu