Manipularea preţului aurului

Cea mai cunoscută şi totodată cea mai scandaloasă schemă de manipulare a pieţelor financiare este operaţiunea de manipulare a preţului aurului. În mod normal, în condiţiile în care autorităţile monetare din ţările dezvoltate încearcă să rezolve problemele economiei mondiale prin “tipărirea de bani” (în forme mai mult sau mai puţin directe), aurul ar fi trebuit să-şi ocupe locul firesc de “monedă” de referinţă, aşa cum a fost în decursul întregii istorii umane, cu excepţia ultimelor cinci decenii. Desigur, preţul aurului a crescut de la 600 de dolari pe uncie în 2006, la 1.800 de dolari pe uncie în 2011, dar creşterea ar fi trebuit să fie cu mult mai mare. Mulţi dintre jucătorii importanţi din pieţele financiare suspectau de mult timp că există un efort concertat din partea băncilor centrale să manipuleze piaţa aurului în vederea blocării apariţiei unui standard monetar bazat pe aur, standard care ar putea afecta semnificativ stabilitatea sistemului monetar actual care se bazează pe dolarul ame­rican. La un moment dat, situaţia a devenit atât de evidentă încât chiar şi unul dintre analiştii de la Goldman Sachs a scris într-o notă de cercetare că “evoluţia recentă a preţului aurului” are caracteristicile “unei intervenţii instituţionale”.

Este şi logic ca băncile centrale care operează intervenţii valutare şi intervenţii în piaţa obligaţiunilor de stat să încerce să ţină preţul aurului la un nivel cât mai redus posibil. Desigur, o manipulare eficientă nu poate avea loc decât în condiţiile în care există posibilitatea de a vinde în piaţă cantităţi importante de aur. Cercetările jurnaliştilor din diverse ţări ale lumii au identificat o parte din sursele din care a fost obţinut aurul utilizat pentru menţinerea preţului la niveluri reduse. Banca Angliei a fost forţată să recunoască faptul că, începând cu 1994, a vândut câteva sute de tone de aur, Banca Centrală a Germaniei a recunoscut că o bună parte a aurului german este depozitată “în diverse centre de comerţ internaţional” şi “este posibil ca aurul să fi fost subiectul unor tranzacţii de tip împrumut, swap etc”, opoziţia parlamentară din Olanda a deschis o anchetă împotriva guvernatorului Băncii Centrale a Olandei care se presupune că ar fi ordonat scoaterea din ţară şi/sau vânzarea unei părţi importante din rezerva de aur a acestei ţări.

Un grup de cercetători internaţionali a reuşit să obţină copia (acceptată ca fiind oficială) a stenogramei unei întâlniri G10 din 1997, în care ţările participante se angajau să-şi coordoneze poli­tica în privinţa preţului aurului (vezi procesul GATA contra Federal Reserve of NY), iar congresmanul american Ron Paul de douăzeci de ani încearcă să obţină iniţierea unui audit al rezervelor de aur ale SUA sau măcar să fie lăsat personal să vadă miile de tone de aur care ar trebui să se afle la Fort Knox, dar este refuzat pe motive de “siguranţă naţională”. Nu numai SUA refuză să arate publicului re­zervele de aur. Teoretic, FMI are o rezervă de aur de dimensiuni semnificative, dar oficialii FMI refuză orice fel de discuţie despre locaţia aurului sau modul în care acesta este administrat.

Necesitatea de manipulare a preţului aurului are şi o bază teoretică foarte solidă. În 1988, doi economişti americani, Lawrence Summers şi Robert Barsky au finalizat o lucrare de cercetare în cadrul căreia au demonstrat că preţul aurului este legat de rata reală a creditului disponibil în economie. De aici până la necesitatea manipulării a fost un singur pas. Logica este simplă: manipularea preţului aurului poate fi încă un instrument de manipulare a ratelor reale din economie şi poate fi un instrument de stimulare a acesteia. Este interesant că Lawrence Summers a fost secretarul Tre­zoreriei SUA până la 31 decembrie 2010 şi se pare că a avut ample posibilităţi de a pune în practică rezultatele cercetărilor care l-au făcut celebru.

Orice manipulare are un sfârşit şi, astăzi, ne apropiem de sfârşitul celei mai mari manipulări din istoria pieţelor financiare globale. Liderii mai multor ţări au înţeles situaţia şi se pregătesc pentru a trăi într-o lume cu un alt standard monetar. Rusia şi-a retras aurul de la Londra încă în 2005, Hugo Chavez a început operaţiunile de re­tragere cu câteva săptămâni în urmă, iar politicieni din mai multe ţări europene încearcă să recupereze ce se mai poate recupera din rezervele naţionale de aur. China şi Arabia Saudită îşi majorează re­zervele de aur, deseori “uitând” să raporteze aceste majorări la FMI, iar piaţa deja nu mai are încredere în cifrele oficiale pentru că ambele state au recunoscut că acestea nu reflectă “în totalitate” si­tua­ţia reală.

Perspectivele României sunt destul de sumbre, dar există şi o mică speranţă. Cel mai probabil, aurul care a fost “depozitat” de Isărescu la Banca Reglementărilor Internaţionale nu se va mai în­toarce vreodată în ţara noastră. Am avut noroc că nu s-a reuşit demararea proiectului Roşia Montană şi avem şanse ca măcar aurul din subsolul României să rămână în România.

sursa: cronicaromana.ro