Manifest pentru rezistenta

Nu reusim nimic cit timp asteptam sa apara marea, pentru a contribui cu picatura care i-ar permite sa se nasca. […] Inculpatii “civili” vizati pentru delicte de extrema gravitate (protejarea vinovatilor pentru crimele comunismului, deturnarea revolutiei, uzurparea puterii in stat, inselaciune, inalta tradare, represiune, instigare la razboi civil) au pus in miscare re…teaua sustinatorilor (complicilor, protectorilor) lor din justitie, demonstrind ca pastreaza controlul situatiei. Procurorii si politistii care ar urma sa reia anchetele de la zero, farmitindu-le pentru a distruge unitatea dosarului, risipind enorma documentatie strinsa deja, impotmolindu-se in formalisme si aminari- nu vor mai urmari obiectivele la care ajunsese ancheta: denuntarea uzurpatorilor FSN pentru o Contrarevolutie si o Tranzitie- cu efecte devastatoare asupra societatii romanesti.

Toata lumea stie de mult adevarul despre aceasta uriasa crima si stie si ca ea nu poate fi judecata, doar pentru ca faptuitorii au acaparat institutiile statului. Chiar si numai dosarul de documente din presa timpului, pe care l-am pregatit in acesti ani ca sa sprijin ancheta, contine dovezi si piste arhisuficente pentru a se demonstra vinovatia “emanatilor” care au tradat revolutia si poporul roman. Totusi vinovatii ne sfideaza cu nerusinare din paralament, ne spurca nestingheriti in presa, ne provoaca prin televiziune, se hartuiesc in jocuri de santaj reciproc, concureaza pentru putere si privilegii, isi albesc biografiile, se imbogatesc fabulos, ne marginalizeaza, alieneaza, exileaza, exploateaza copiii. E inca tara lor, feuda cu care ciocoii rosii au intrat in primitoarea Europa. Iar azi, paralizind Procesele comunismului, Contrarevolutiei si Tranzitiei vor sa dea lovitura finala luptatorilor pentru eliberarea Romaniei.

Trebuie sa facem ceva fiecare. Nu numai pentru “dreptate si adevar”, nu numai pentru eliberarea Romaniei, nu numai pentru a salva o saminta de vrednicie. Ci si pentru a creste in ochii proprii (presupunind ca avem un proiect personal de emancipare). Ca sa ne mai putem privi in oglinda fara jena, nu putem ramine niste fiinte pasive, care icnesc neputincioase la fiecare lovitura, care nu pot sa-si transforme revolta in actiune, care se rezuma la a comenta fatalist ce li se face, la a boci si uri steril, care (b)analizeaza totul birfind persoane si colportind cancanuri in loc sa apere idei si sa sprijine proiecte, care nu se implica decit daca s-au implicat multi altii- fapturi degradate de pasivitate si incapabile de solidaritate.
Nu reusim nimic cit timp asteptam sa apara marea, pentru a contribui cu picatura care i-ar permite sa se nasca. Trebuie sa facem ceva si impreuna, uniti in jurul unei paltforme de actiune coerente, dincolo de disensiunile si vanitatile care ne-au dezbinat. Nu putem lasa sa cada cortina peste cauza noastra fara a incerca macar sa ne opunem, sa ne batem, sa rezistam. Indiferent daca sintem multi sau putini, daca avem sau nu instrumente eficace. E in joc ultimul rest al demnitatii noastre, ultima pilpiire de lumina in intunericul propagat in societatea romaneasca.

Si ce daca e greu? Si ce daca avem de ce fi foarte sceptici? Nu a fost la fel si inainte de 1989? Inseamna ca nu a avut rost rezistenta, opozitia, dizidenta fata de acel regim? Unde sint dizidentii de azi, opozantii fata de regimul instalat de Tranzitia criminala?
In orice tara din lume exista, pe linga opozitia in sistem, o contestatie anti-sistem, mai mult sau mai putin legitima, inspirata, populara sau eficace. Numai la noi, unde cei mintiti si jefuiti la umbra aparentelor de legalitate sint privati de o reala rezistenta civica si reprezentare politica- contestatia si dizidenta au disparut, tocmai cind ar fi mai oportune.

Printre alte explicatii ale acestei situatii ciudate, sa observam dezertarea intelectualilor, facilitata de delegitimarea ideii de lupta pentru demnitate, echitate si libertate (in numele riscurilor de exces si violenta). Traim vremuri in care rezistenta si eroismul sint asimilate cu extremismul si terorismul. Orwell ne-a prevenit ca Ministerul Adevarului se va ocupa de lichidarea termenilor periculosi, ca se va face si domesticire semantica. Si la noi s-a inlocuit treptat teroarea cu manipularea. Inca din 1990, curentul “radical” (care, dorind eliberarea institutiilor statului de sub dominatia comunista, a inteles ca asa ceva nu se poate fara lupta) – a fost marginalizat de aripa “reformista”. Aceasta a profesat un anticomunism pasiv, timorat, steril, ipocrit, confuz, declamativ, nepopular, absurd, falimentar – pe care ni-l propune si azi.

Sa nu uitam ca dupa farsa din 20 mai 1990, liderii opozitiei au recunoscut alegerile – desi avusesera loc fara respectarea punctului 8 (si printr-o enorma intimidare si inselaciune). Ca reactia la crima din 13-15 iunie a fost opozitia constructiva, coabitarea parlamentara si marsurile enorme pentru a se pune flori in usa ministerului justitiei!

Ca la 15 noiembrie 1990, “personalitatile opozante” au stins inspaimintate incendiul acelui popular: “singura solutie inc’o revolutie”. Pentru ca, la 16 decembrie 1990, Timisoara rebela sa fie lasata, din nou, singura… Atit le-a trebuit Tovarasilor. Nimic mai incurajator pentru lup, decit behaitul plingacios al oii.

Cei care nu am vrut sa lasam lupii la putere, am fost denuntati ca “provocatori” si izolati. Nu era momentul – ni s-a spus. Nu sintem inca organizati. Nu am fost nici in 1992. Nici in 1996, cind Securitatea a ales “schimbarea”. Nici in 2000, dupa patru ani de ratare si tradare. Nici in 2004. Nici azi.

In loc sa cladim o alternativa, am asistat neputinciosi la o sarabanda de compromisuri impotmolitoare. Vazind cum romanii sint sfatuiti de formatorii de opinie sa voteze pe Iliescu ca sa nu se aleaga Vadim, pe Basescu ca sa nu se aleaga Nastase, etc. Fara ca ei sa poata vota o grupare urmarind rasturnarea “sistemului ticalosit”.

Nici dupa atatia ani de batjocura si devastare, nici dupa demonstratia faptului ca actualul regim nu se poate reforma, nu poate apare in Romania si un curent de contestatie, de rezistenta? Nici acum nu e momentul? Trebuie sa alegem la infinit raul mai mic? Dar cine e de vina ca tot nu sintem organizati, ca tot nu avem ce vota, ca raminem ciclic in punctul initial? Ce asteptam? Sa-si faca stapinii imburgheziti harachiri, in urma unor procese de constiinta? Sa vina europenii si sa se bata pentru emanciparea noastra? Sa ne resemnam toti in posturi de salahori si fete in casa? Sa fie intii Romania distrusa de cancerul care o macina, pentru a crapa in final si parazitii?

Daca sadeam si ingrijeam continuu puietul rezistentei, nu ar fi crescut intre timp? Daca nu-l sadim nici azi, nu vom fi in acelasi punct si peste 20 de ani? Sau mai rau, nu vom fi devenit iremediabil sclavi hipnotizati intr-o neocolonie putreda? Scepticii ramin pe tusa pentru ca nu exista masa critica, lipsesc prea multe conditii, legate cu SI logic: necesare si nesuficiente. Partide dedicate eliberarii. Bani si putere economica. Organizatori eficaci si colaborativi. Media angajata in lupta de trezire a constiintelor. Formatori de opinie de calitate si buna credinta. Populatie informata, constienta si activa. Toate acestea formind un sistem inchegat, firele neputind sa se dezvolte separat, intregul necesitind o crestere organica, o linie ascendenta de evolutie.

Dificultatea depasirii obstacolelor ridicate de reteaua dominanta este sporită de complexitatea problemei. Cine mai poate concepe un plan de redresare, o reteta salvatoare, o strategie de insanatosire? Avem o problema extrem de grea, dar inevitabila. Nu se poate fugi, ca de linga un pacient muribund. De unde – uriasa responsabilitate. Cei care se declara interesati, dar paralizati de luciditate, care reclama absenta mijloacelor si a planului salvator – ar trebui sa se implice in cautarea lor. Nu dispun de un proiect de organizare? Sa se organizeze in vederea conceperii lui. Nu gasesc planuri de actiune complete, clare, concrete, riguroase – navigind ametiti printre retorici propagandistice? Sa formuleze atunci platformele minime care pot stimula coagularea energiilor contestatare. Din frica de utopie – se renunta la orice incercare de a ne determina destinul. “N-a fost sa fie” induce pe “Nu va fi sa fie”.

Cum e posibil ca opozitia civica si politica sa nu produca, de atita timp, un program minim coerent, mai mult sau mai putin “realist”, dar semnificativ? Pentru a incerca implementarea unei idei – trebuie ca ea sa aiba un sens limpede. Ori, nu se intelege nimic in circul politic romanesc, actorii se agita halucinant, ca intr-un film de Bunuel. Nevoile si nazuintele celor deposedati, amagiti, dominati si exploatati nu se regasesc decit in discursurile compromitatoare ale oficinelor de diversiune ale Securitatii.

De ce nu apar planuri concrete de eradicare a mafiei strecurate in institutiile statului si masuri structurale pentru evitarea transformarii democratiei intr-o farsa si cetateanului intr-un sclav pacalit? De ce nu se vorbeste de rezistenta fata de aservirea neocoloniala a majoritatii romanilor? Nici macar confiscarea averilor detinutilor din lagarul comunist, jefuite de paznicii lor, dupa 1989 – nu apare clar ca obiectiv al formatiilor existente. Suspecta evitare a “populismului” – de catre politicieni care se pretind democrati.

Si cei care resping obiectivele prea ambitioase ar avea ce face. Ar putea macar micsora marja de manevra a diversiunii, manipularii si farsei politice. Sa opuna rezistenta cascadei de “emanari” si confiscari. Dupa atitia ani de tacere complice, de opozitie simulata, de imburghezire ipocrita, rasar continuu persoane si grupari care incearca sa faca si din lupta noastra capital intelectual si politic, prezentindu-se publicului ca stegari ai anticomunismului. Care anticomunism? Al luptei de eliberare si demersului justitiar – sau al teoretizarilor pedante si sustinerii diverselor agende, interese si doctrine?

Sa fim atenti la deturnari si demagogie. Indemnul de a o lasa mai moale cu procesele penale si de a ne concentra pe istorie si recuperare moral-culturala – spune totul. Ritualurile simbolice repetate obsesiv – ascund neputinta si lasitate. La fel de expresiva este si povata ca sa nu perturbam formarea marelui capital cu turbulente sociale.

Sintem condusi pe piste false in numele lepadarii de comunism. Prioritatile noastre nu erau: distrugerea economiei “comuniste”, taierea padurilor “comuniste”, eliberarea flotei “comuniste”, lupta anticomunist-antifascista, fundarea bazelor militare americane post-anticomuniste – pentru consolidarea cotropirii Iraq-ului, inundarea pietei interne cu produse de import “anticomuniste”, vinzarea pamintului “comunist” catre colonisti emancipatori, refacerea mosiilor existente in evul mediu, atragerea capitalului speculativ sub indrumarea “anticomunista” a FMI si Bancii Mondiale, inlocuirea lagarului de munca comunist cu societatea de cazino, inlocuirea indoctrinarii comuniste a omului Nou (in cultul muncii, disciplinei si gregaritatii) cu formarea (in cultul risipei, individualismului si speculatiei) Consumatorului Nou- imbecilizat de reclame, mercantilism si filme proaste.

Putem fi infrinti, dar nu trebuie sa ne lasam deturnati, compromisi, confiscati. Nu pentru Romania speculatorilor si escrocilor imbogatiti am luptat noi in 1990. Nu pentru dresarea saracimii, incit sa suporte resmnat conditia “inferioara”. Am denuntat falsa echitate, dar nu pentru ca adoram inechitatea.

“Mineriada” a avut ca scop evitarea solidarizarii celor doua categorii care puteau deranja planurile neo-ciocoimii: intelectualii justitiari si oamenii simpli. Primii trebuiau impiedicati sa deblocheze justitia, zdrobiti in numele “reconcilierii” si “stabilitatii”. Ceilalti trebuiau jefuiti la os, saraciti in numele “reformei” si “privatizarii”.

Daca intelectualii si muncitorii s-ar fi unit atunci, “emanatii” nu ar mai fi cistigat… pariul Tranzitiei. Dupa 13 iunie, s-a putut trece la saracirea maselor, pentru ca aceastea nu au dispus de liderii de care ar fi avut nevoie- la a caror infringere electorala si reprimare stradala participasera. Studentii si minerii, intelectualii si muncitorii, simpatizantii PNT si FSN, au fost, in final, infrintii mineriadei. Toti acesti ani s-a reusit dezbinarea victimelor. Ea trebuie sa inceteze.

Este deci grav ca se vorbeste in numele nostru in Piata Universitatii, de catre persoane care nu au avut si nu au nimic in comun cu idealurile nostre. Care doar simuleaza lupta cu sistemul, atita cit sa faca un capital politic si sa impiedice aparitia unei rezistente autentice. Unii propovaduind supunerea fata de noii stapini, altii simulind impotrivirea. Motivele pentru care s-a luptat in munti in anii ’50, pentru care s-a facut atita puscarie, pentru care s-a rezistat interior pina in 1989, pentru care au cazut eroii revolutiei, pentru care s-a iesit in Piata Universitatii – sint inca valabile, daca sint actualizate. Infruntarea ticalosilor – inca necesara.
Oboseala, mizeria si lehamitea ne pot impinge spre un rol jalnic de rapsozi nostalgici ai evenimentelor anului 1990, care se zbat doar pentru a li se recunoaste meritele, pentru diplome de “golani” – un fel de neo-ilegalisti anticomunisti.

In epoca ingineriei constiintei colective, falsificarile nu sint totdeauna usor de sesizat si parat. Sa luam, doar ca exemplu, tema lustratiei. Pare exact ce ne-am dorit in 1990, nu? Dar noi nu am propus detronarea sefilor comunisti, incepind cu 2007. Atunci, s-a strigat “ACUM!” Acum, trebuie sa nu ascundem ca anumite lucruri trebuiau facute atunci, ca am pierdut deja – noi si tara, enorm. Sa pedepsim vinovatii pentru asta! Ca sa mai lustrezi eficace in 2007, trebuie sa aduci la zi vechiul demers, sa-l feresti de anacronism, sterilitate, derizoriu.

Ceea ce s-ar putea face, adaugind la textele propuse paragrafe ca:

“Sint lustrabile si acele persoane cu functii de raspundere dupa 22 decembrie 1989 [aici ar trebui precizate categoriile vizate] care au impiedicat judecarea crimelor comunismului pina azi, blocat accesul la dovezi, protejat si sprijinit vinovatii, deturnat revolutia de eliberare anticomunista, jefuit (printr-o “privatizare” frauduloasa si devastatoare) detinutii eliberati din lagarul comunist”.

“Legea speciala a lustratiei e impusa de aminarea procesului pentru crimele regimului comunist. Dupa ce acest proces va avea loc in mod corespunzator, stabilind responsabilitatile vinovatilor, obiectivele legii vor putea fi atinse pe caile legale normale si legea lustratiei va putea fi abrogata.” In aceleasi spirit pot fi abordate si alte legi necesare: legea masurilor speciale pentru judecarea crimelor comunismului, legea judecariei jafului Tranzitiei si repararii efectelor sale, etc.

De ce nu apar astfel de obiective in programele “opozitiei” ? De ce se opresc profesionistii Apelurilor Civice la 1989, ferindu-se de aducerea infruntarii la zi? Nu costa nimic sa lupti cu stafiile, in aplauzele unui public anemizat si dezorientat, sa aperi transee dezafectate, sa lupti… cu istoria.

Daca tot sintem in epoca realitatii si a satisfacerii virtuale, de ce sa nu ne imaginam ca purtam un adevarat razboi? Se poate cistiga un vot, un post, un banut, o admiratie – practicind anticomunsismul bine temperat. Nu ar fi nimic fatal in asta. Acesti mercenari si opozanti prudenti, poate lipsiti de un front activ, se pot alatura unor proiecte concrete, daca ele apar. Necazul este doar ca ei intirzie aparitia rezistentei efective, intretinind iluzia ca ar exista deja. De aceea sintem siliti ca, pe linga reanimarea ostilitatilor cu reteaua criminala, sa deschidem si al doilea front, interior, al decantarii adevaratei Contestatii.

Ca sa incerci sa te tratezi, trebuie sa te consideri bolnav (inainte de a fi deja putred…). Sa constientizezi cum stai, de fapt. Sa vezi ce mai poti face. Eu de exemplu, intelegind ca nu am fost un bun soldat si ca nu am stofa nici de general, incerc sa contribui instigind la trezire.

22 iunie, Ioan Rosca, ramas in Piata Universitatii

sursa: piatauniversitatii.com