De o vreme omenirea trăiește un teribil șoc psihic. Discursurile catastrofice ale politicienilor, măsurile dure luate de guverne, anularea libertăților socotite până acum de neatins și o campanie furibundă de presă destinată amplificării fricii până la paroxism au marcat aproape fiecare suflet al planetei. S-a născut, astfel, psihoza pandemiei!
Cetățeanul, o entitate lipsită de simțăminte
Cu fiecare ieșire în public a oficialităților, indiferent de țară, publicul este asigurat că prima grijă a guvernelor o reprezintă cetățeanul. Da, dar cum arată acest cetățean? Într-un fel arată cetățeanul adevărat, real, și cu totul altfel cel pe care îl vede autoritatea publică. După cum se comportă autoritățile cu el, cetățeanul lor pare a fi un erou de basm. El nu are simțăminte omenești. Nici suflet. Poate răbda orice, oricât. Nimic nu-l influențează, nimic nu-l zdruncină, nimic nu-l destabilizează. Pentru „protecția” acestui cetățean, au fost și continuă să fie inventariate o multitudine de măsuri economice, financiare, politice, menite să evite consecințele cu adevărat dezastruoase ale crizei generate de COVID-19. Pentru că cetățeanul pe care îl vede politicianul nu are simțăminte, nu i pregătește nimic pentru psihic. Nimic pentru sănătatea sa mintală. Ca și cum cetățeanul de azi ar fi lipsit de creier.
În mod normal, comunitatea internațională ar fi trebuit să fie pregătită pentru eventualitatea unei pandemii catastrofale. O repetiție generală avusese loc în octombrie 2019, cu ocazia exercițiului pandemic Event 201, exercițiu desfășurat (întâmplător sau nu) cu mai puțin de două luni înainte de explozia noului coronavirus la Wuhan.
Urmare a concluziilor desprinse cu ocazia Event 201, Johns Hopkins Center for Health Security, Forumul Economic Mondial și Bill&Melinda Gates Foundation au emis, de comun acord, o serie de propuneri amănunțite destinate guvernelor, organizațiilor internaționale, centrelor de afaceri și corporațiilor, prin care să fie prevenite ori reduse posibilele urmări ale unei pandemii de proporții globale. Oricât am căuta, între acestea nu găsim nimic, absolut nimic, care să se refere la prevenirea șocului psihic al pandemiei și a urmărilor acestuia.
Chiar dacă realitatea ulterioară a arătat că nimeni nu a luat în serios atenționările oferite de cei implicați în exercițiu, lipsa laturii psihologice a fenomenului demonstrează că factorii de decizie sunt dezinteresați de ceea ce se întâmplă cu psihicul omului sau că, la fel de condamnabil, operează cu entități umane incorect percepute, complet dezumanizate. Variante care, în oricare circumstanță imaginată, pot fi extrem de periculoase pentru societate. Dacă pentru efectele economice, financiare și politice au existat o serie de predicții, dacă pentru păstrarea sub control a efectelor de mai sus au fost, sunt și vor fi elaborate sute, mii de analize și recomandări, pentru prevenirea și consecințele psihologice ale acestui cataclism global nu există studii serioase, iar guvernele par a nu realiza că, în afară de hrană și de bani, cetățeanul mai are și creier, sentimente.
Factorii de decizie par a nu înțelege că omul este stăpânit de emoții, de afecțiuni, de credințe, aspecte care, de cele mai multe ori, sunt mai importante la nivel individual sau al colectivității decât cei câțiva dolari în plus sau în minus din buzunar.
Mai presus de număratul sicrielor
Ce se întâmplă în subconștientul unui om obligat la izolare socială timp de săptămâni sau de luni de zile? Cum este personalitatea sa modificată? Cum sunt influențate sentimentele reciproce în familiile obligate la distanțare socială pentru perioade îndelungate? Cum evoluează creierul copilului lipsit de libertate, constrâns să stea între patru pereți timp îndelungat, fără nicio legătură cu cei de vârsta sa? Care sunt consecințele imediate și ulterioare ale panicii intermediate de mass-media aflate într-o permanentă campanie de inducere a fricii (cunoscând că panica se acumulează pe principiul bulgărelui de zăpadă) și susținută de un guvern care impune restricții după restricții și pedepse tot mai exagerate destinate amplificării fricii?
Cum se readaptează la rigorile societății un angajat trimis perioade lungi de timp în șomaj sau în concediu fără plată? Dar cel aflat permanent față în față cu spectrul morții iminente indus prin toate mijloacele media? Cum face față șocului lipsei bruște de mijloace de existență un cetățean și așa stresat de faptul că trăia de pe o zi la alta? Cum se răsfrâng toate acestea asupra situației unei țări sau a unui continent unde legăturile bilaterale, suspendate acum, reprezentau suportul real al dezvoltării? I-a contabilizat cineva, alături de intimidantele cifre ale victimelor acestui virus ciudat, pe cei care și-au pierdut mințile din cauza fricii prelungite, pe cei care au ajuns internați în ospicii, pe cei care s-au sinucis fiindcă n-au putut suporta presiunea psihică la care au fost supuși în mod irațional, pe cei ale căror maladii s-au accentuat din cauză depresiei până la limita fatalului?
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a rostit vreun cuvânt în legătură cu consecințele psihologice pe termen scurt și pe termen lung ale anxietății generate de izolarea socială, de instituirea carantinei în masă, de urmărirea cu poliția a posibililor infectați și a familiilor acestora? A fost preocupată, măcar un moment, OMS de consecințele anxietății induse de măsurile de separare socială la care este supusă populația globului?
Întrebări. Întrebări fără de sfârșit. Întrebări care au nevoie de un răspuns, mai presus de număratul zilnic al sicrielor. Întrebări care ar trebui să preocupe guvernele lumii și care azi par a fi acoperite de valul nemăsurat al restricțiilor și de produsele nenumărate ale mașinăriei de inducere a fricii. De ce răspunsul la aceste întrebări este important? Fiindcă practic, noi, oamenii, am devenit, prin declanșarea (voită sau nu) acestei pandemii, obiectul unui imens experiment psihiatric. Fiindcă, indubitabil, readucerea lumii într-o matcă a firescului va trebui efectuată cu oameni. Cu oamenii aceștia care, deși guvernanții nu observă, au simțăminte, au trăiri, au suflet. Și, tocmai aceste trăsături specifice nouă ne deosebește de animale. Negarea lor ne poate întoarce, adânc, în istorie.
Glasul rațiunii, un deziderat necesar dar de negăsit
Întregul set de disfuncționalități induse de pandemie, fie ele financiare, economice, comerciale sau în legătură cu dispariția locurilor de muncă, lasă o amprentă, uneori de neșters, pe plan psihic. Ele se acumulează și prezența acestora poate disturba, pentru perioade măsurate în ani, activitatea umană.
Cu numai o lună în urmă, psihiatrul indian Debanjan Banerjee enunța câteva dintre căile prin care pandemia COVID-19 atacă psihicul fiecăruia dintre noi. Ele sunt importante și merită menționate: frica permanentă de a nu supraviețui unei eventuale infectări; sentimentul continuu de insecuritate indiferent de locul unde te-ai afla; acumularea stării de anxietate ca urmare a distanțării de familie și de prieteni; fobia ieșirii din casă; stigmatizarea și perceperea ca dușmani a tuturor celor care tușesc sau prezintă semnalmentele unei răceli; dorința nestăpânită de a lua medicamente; frica de a sta fără mască, chiar atunci când aceasta nu este necesară; abuzul nestăpânit de dezinfectante; apariția fricii față de alți oameni; frustrarea indusă personalului medical obligat la contactul nemijlocit cu bolnavii și teama transformării din curant în agent transmițător ai bolii. Dar cine are timp să se aplece asupra celor spuse de un psihiatru? Experiența de până acum demonstrează că, deși sunt priviți cu interesul pe care îl acorzi în mod normal unui specialist, psihiatrii și psihologii nu au fost niciodată ascultați cu adevărat de autorități.
Specializat în geopolitică, jurnalistul și scriitorul francez Renaud Girard, fost corespondent de război și confruntat pe front cu efectele devastatoare ale panicii, ale fricii de moarte, se întreabă dacă nu cumva izolarea impusă populației reprezintă un rău mai periculos decât boala în sine.
El apreciază că, anul acesta, mortalitatea ar putea crește în comparație cu anii trecuți nu datorită celor răpuși de COVID-19, ci prin moartea celor uciși ca urmare a dezorganizării impuse de isteria colectivă, de distrugerea căilor de aprovizionare și, mai ales, de efectele nefaste ale carantinei generalizate. Mai târziu va trebui ca sociologii să analizeze cu grijă rolul jucat de mediile de informare în apariția unei psihoze mondiale față de o maladie care de fapt nu este așa de letală.
Este puțin probabil ca, în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, vreo entitate guvernamentală să analizeze în profunzime și cu onestitate răul generat de presă în această perioadă. Mai mult ca sigur, nicăieri pe glob, nu vor fi contabilizate vreodată victimele directe sau indirecte ale inducerii fricii de către o presă aflată într-o cursă fără precedent pentru senzaționalul morbid. Azvârlite în anonimatul pierderilor colaterale de către numărătorii profesionalizați ai sicrielor umplute de „pandemia secolului”, cei uciși de frică, de anxietate, de depresie, vor rămâne pe veci neștiuți. În mod bizar aproape nimeni nu este preocupat de aspectul psihologic al măsurilor dure luate împotriva cetățeanului, măsuri care, în mod cinic, de cele mai multe ori sunt justificate tocmai prin dorința autorităților de a-și demonstra „grija față de om”. Privim, cu neputință de reacție, cum ipocrizia este ridicată la nivel de politică globală. Glasul rațiunii nu răzbate de nicăieri și o concluzie îngrijorătoare capătă un contur tot mai ferm: se pare că societatea de azi nu este interesată de felul cum va arăta din punct de vedere mintal societatea de mâine.
Speranțe?
Preocupați de situația lor politică, care a fost perturbată brusc din liniștea sa firească de pandemia sosită pe neașteptate, politicienii își îndreaptă acum toată atenția spre modificarea discursului politic. Unii aflați în prag de alegeri, alții în plină campanie electorală, se adresează unui cetățean standard croit după tiparul prezentat de consilieri.
Nu este timp de analizat și înțelese sentimentele. Nu interesează pe nimeni frustrările omului de rând, ale turmei. Se alege calea cea mai ușoară. Cel mai simplu pentru politician este să se copieze măsurile, bune-rele, luate în state care s-au confruntat deja cu criza, să anticipeze evoluția situației în favoarea lui și să încerce câștigarea de capital politic prin promisiuni cât mai tentante. Dacă privim atent, așa se și întâmplă. Prin urmare, și realitatea a demonstrat-o, sunt slabe speranțe ca cineva să ia în considerare efectul psihologic al pandemiei.
S-a ajuns la situația în care te întrebi, cu justificată mirare, dacă suita de măsuri de o duritate fără precedent și incomplet susținută de realitate nu reprezintă ea însăși o fațetă a efectului psihologic pe care pandemia îl are asupra politicianului de vârf, un mod de manifestare a psihozei pandemiei. O analiză atentă a fenomenului ar fi absolut necesară.
Vrând-nevrând, ne aflăm deja la poarta infernului. Gândul ne duce spre genialul Dante și spre opera sa de neegalat, Divina Comedie. Și n-o facem pentru a descoperi cum Dante ierarhizase defectele și viciile omenești asigurând pentru fiecare dintre ele (lașitate, desfrâu, zgârcenie, proxenetism, risipă, lingușire și trădare) câte o caznă pe măsură. Ci, pentru ca, având în minte imaginea politicianului modern și în fața ochilor infernul zămislit de noi, numit COVID-19, să ne reamintim cuvintele pe care, cu geniul său care transcede timpul, Dante le așezase deasupra porții de intrare în infern: „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate!” (Lăsați orice speranță, voi cei care intrați)
Autor: Teo Palade
Sursa: art-emis.ro
Adauga comentariu