Lungu-i drumul Manilei sau: portocalizarea progresistului român la Havana

Citind, pe pagina mai multor blogărași „de stânga”, postări călduțe prilejuite de decesul Liderului maxim din Cuba, mă delectam răutăcios de acest exercițiu penibil – dar obligatoriu – al intelectualului de stânga corectat politic: slalomul stângaci între entuziasmul natural pe care îl suscită, în orice om de bun simț (aici deja să lăsăm stânga și dreapta, absolut demonetizate), eposul regimurilor bolivariste după decenii de colonizare și de violență yankee, și necesarele accente de „preocupare” antitotalitară – o cerință a etichetei mundane la niște universitari și urbaniști primiți cu cinste în lăcașurile cultului hispster și alte cluburi filantropice finanțate de Fundația Norvegiană, fundațiile germane, fundația Erste, Soros și câteva case regale care nu dorm de grija românilor, ungurilor și altor popoare emergente pe piața curățatului de WC-uri. Și am fost frapat de un motiv recurent: starea clădirilor din La Havana.



Bă, frate, câte crăpături! După un zbor internațional, și românul cel mai critic, crescut de mama marxism cu lapte de Foucault, devine instantaneu Elena Udrea: vrea blocuri puse la punct, termopane, gresie, faianță și loc de parcare. Prin Lipscani sau timp de o excursie anglofonă la Telciu, mai prinzi traco-brechtieni și câte un pui de dac cu un volum de Debord sau Lasch sub braț.

Dar din clipa în care s-a coborât din Boeing și întâlnește un țigănuș mai întunecat decât cea mai sumbră Oltenie, aparent dispus să-l considere om alb prin virtutea dolarilor stocați în buzunarul cămășii lui havaiene, gata, nu mai are nici el decât un singur dor: „să trăiți mai bine, cubanezii naibii, mă, balcanicilor. Vă trimitem noi niște aristocrați maghiari, ca să aibă grijă de castelele lui Batista, de vilele lui Mayer Lanski, și de mâine Sabin Gherman își va difuza emisiunile de la Miami. Și dacă nu vă place, puteți emigra în Puerto Rico.”

Eu unul, fiind foarte imperfect corectat politic, o să încep cu recapitularea crimelor castriste, cele mai excepționale și masive pe plan mondial:

– Unica țară din America fără malnutriție infantilă (UNICEF)

– Declarată paradis internațional al copilăriei (UNICEF)

– Cea mai scăzută rată a mortalității infantile din America

– 130.000 de absolvenți medicali din 1961

– 10 elevi / profesor

– 200 de milioane de copii dorm în stradă, niciunul în Cuba

– Dezvoltarea a 4 vaccinuri împotriva cancerului

– Sistemul de sănătate, un exemplu în lume (Organizația Mondială a Sănătății)

– 54 % din buget destinat pentru servicii sociale

– Cel mai bun sistem de educație din America de Sud

– Tara care mai alocă cel mai mult din PIB pentru Educație

– Unul dintre cei mai mari indici de dezvoltare umană (ONU)

Vă las să faceți singuri comparația cu bilanțul regimului neofanariot postdecembrist din Port-Bucharest pe perioada 1990-2016 – regim care, totuși, are și el o parte pozitivă în bilanț: restaurarea Sibiului, spre maxima satisfacție a blogărașilor din lumea mare, care – ca și pensuliștii noștri, deși mult mai devreme – au învățat să închidă ergonomic ochiul care era să vadă, pe traseul lor Otopeni-Sibiu, aurolacii de lângă gări, cadavrele de copii, de bătrâni și de câini pe asfaltul ireproșabil din comunele necenturate, afișele uriașe ale negustori de sclavi pentru „muncă în Canada”, nesfârșitul șir de tiruri încărcate cu rămășițele pădurii carpatice (RIP), copiii și soții privați de mame și de neveste plecate în paradisul euro, satele goale unde începe vânzarea humus-ului, techno-abrutizarea metodică a tineretului și programul de inginerie culturală atât de potrivit rezumat de numele unuia dintre multele cuiburi de comisari șoroșiști: Accept România!

Preocuparea burghez-nostalgică a intelectualității române „de stânga” pentru clădirile coloniale din centrul Havanei îi arată, de fapt, perfect originile și / sau aspirațiile sociale: îi vine de minune rolul de house nigger, de câine fidel – fidel funcției de stăpân colonial mai mult decât stăpânilor concreți, care tind să se schimbe de-a lungul istoriei: alaltăieri turci, austrieci, ieri ruși, azi americani și germani, mâine – cine știe? – qui vivra, verra: intelectualii progresiști sunt gata de orice schimb de tură, pajalsta, teșekkur, ni hao!

De 26 de ani, România devine a land of choice: o oportunitate unică pentru strănepoții stăpânilor de altădată de a reveni șă-și ocupe conacele. Populația de traco-negritos, după 26 de ani de închinări fervente în cultul Cargo numit „Raiul-Interbelic-ca-în-serialul-Dallas” este acum foarte aproape de a-și recăpăta paradisul pierdut, ca și cea din Cuba, care, în sfârșit, se va putea întoarce la funcția ei providențială de a goli cu latină istețime testiculele puritane din America de Nord – și anume, în toată varietatea de orificii pierdută în zilele acelea negre din 1959. Homosexualitatea – un lux burghez și egoist ținut, pe bună dreptate, în suspiciune de mișcările muncitorești și țărănești de peste tot – își va recăpăta drepturile pe insulă, în timp ce re-acutizarea inegalităților va garanta posibilitatea materială (de fapt: organică) a exercitării drepturilor respective, ca și în alte oaze ale libertății antitotalitare yankee: Filipine, Maroc, Colombia, unde imperiul occidental dovedește zilnic că nu doar castriștii știu cum să scoată copiii din stradă.

Spre deosebire de Cuba înapoiată în comunism, România așteaptă investitorii globali cu un program foarte avansat de acceptare a fanteziilor lor sexuale, apărat în revista de stânga „Critic Atac” de fostul bursier CEU Levente Vlad Viski. Iar la sosire, „investitorii” vor găsi în Sibiu o capitală proconsulară gata renovată, cu mult mai bine adaptată nevoilor intimității post-moderne decât gigantismul Casei Poporului, din care locțiitorii lor au condus operațiile de renovare patrimonială și de abjectizare morală din ultimii 26 de ani. Iată un motiv bun de mândrie pentru orice poștaș euro-atlantist: România are un avans de 26 de ani asupra Cubei, pe drumul către Manila.

Autor: Modeste Schwartz