Un președinte devine, la un moment dat, omul cel mai votat din România. Mandatul primit durează 5 ani, dar onoarea de a fi câștigat la un moment dat încrederea majorității românilor durează o viață, rămâne scrisă în cărțile de istorie și nu o poate confisca nimeni. Însă această onoare ar trebui să vină la pachet și cu niscaiva responsabilități – inclusiv aceea de a nu dispărea ca măgaru-n ceață după ce-ți termini mandatul – tocmai pentru că vorbim de o onoare pe care o porți cu tine până la moarte.
Uitați-vă la americani: foștii președinți se retrag din politică la finalul mandatului/mandatelor, fiindcă după ce ai fost președintele celei mai puternice democrații din lume nu prea mai poți fi altceva. Dar ei rămân activi până la vârste înaintate, se bagă în seamă, țin conferințe, comentează fenomenul politic, câteodată chiar dau sfaturi politicienilor mai tineri.
La noi, Ion Iliescu a fost ani buni, după ce nu mai era președinte, eminența cenușie nr. 1 din PSD. A fost nevoie să se supere pe el lupii tineri, în frunte cu Ghiță (fugarul de azi), ca să fie dat afară din conducerea partidului, pe timpul guvernelor lui Boc, atunci când Iliescu avea deja în jur de 80 de ani și pensionarea sa chiar nu mai suporta amânare. Băsescu, și el, e un fost președinte care și-a luat în serios cariera de după Cotroceni. A fost eurodeputat și deputat, îl vedem și azi, bolnav, evident bătrân (anul ăsta ar trebui să împlinească 75 de ani), fiind totuși prezent cu comentarii și observații în spațiul public în aceste vremuri tulburi. Eu l-am urât temeinic pe Băsescu atunci când a fost președinte și începând cu referendumul de demitere din 2007 am votat constant împotriva lui, oriunde l-am prins. Dar nu pot să nu recunosc că își joacă rolul de fost președinte la înălțimea funcției pe care a ocupat-o. Cât timp mai e în putere, e de datoria lui să se ridice la onoarea mandatelor primite de la poporul român și să nu se retragă din spațiul public, dacă mai poate aduce ceva.
În schimb, despre Klaus Iohannis, cel mai recent președinte, nu știm nimic.
Klaus Iohannis a fost artizanul principal al celui mai profund act antidemocratic din România ultimilor 37 de ani – practic a distrus de unul singur toată construcția instituțională a ultimilor 37 de ani prin anularea alegerilor fiindcă nu ieșea președinte cine ar fi vrut ‘mnealui – și acum a dispărut, cum se zice, „ca măgaru-n ceață”.
Unde este? Ce face? Ce părere are despre ceea ce a rămas în urma sa?
Habar n-avem.
Mister total.
De la Carol al II-lea încoace niciun lider nu a abdicat atât de drastic de la îndatoririle sale. Bine, nu se dădea el în vânt cu funcția de președinte nici când era la Cotroceni, dar acum a dispărut fix ca un chiriaș oarecare căruia i s-a încheiat contractul.
Ce mare brânză? Au fost două mandate, pac pac, un mic supliment că s-a mermelit un pic treaba aia cu alegerile din decembrie 2024, și gata. Sayonara haidi pa! Totul frumos, contractual, rece, impersonal.
Dacă nu ar fi fost pocinogul cu anularea alegerilor i-am fi uitat și numele a doua zi.
Dar așa, e ca un chiriaș d-ăla care îți pleacă și, când intri după el, vezi că înainte s-o șteargă și-a făcut nevoile în sufragerie. Ia și curăță, scoate covoarele, dă cu spray…
Și chiriașul? Ia-l, de unde nu-i… prinde orbul, scoate-i ochii… 
Nu știu ce mi-a venit să scriu despre acest personaj, dar chiar mi se pare de noaptea minții dispariția sa în fața unei crize profunde a statului român. Criză care e rezultatul direct al unor prostii făcute de el.
Cumva sunt de plâns Bolojan, Grindeanu și Nicușor Dan, dar și Călin Georgescu – vinovatul fără vină – care vor ajunge să-și scoată ochii în timp ce vinovatul principal stă ascuns undeva, la căldurică.
Autor: Lucian Sârbu