foarte pesimiste discursurile elitei de la Davos. Spre deosebire de alți ani în care visau să facă mari resetări (ei, fără ca noi să avem un cuvânt de spus legat de direcția resetării) și să schimbe lumea de sus în jos, acum discursurile de acolo sunt mult mai temperate.
Ursula von de Leyen și-a adus aminte că lumea de azi există datorită șocului Nixon (1971) care a decuplat banii de orice idee de valoare reală a bunurilor și serviciilor. Am mai zis-o: atunci Statele Unite au fost prima superputere care a dat faliment , așa cum avea să dea și celălalt pilon al ordinii hegemonice de după WW2, URSS-ul, abia după 20 de ani. În mod normal, americanii trebuiau luați cu parul și puși să dea banii (aurul) înapoi. Cum vine băiatul ăla, „Ceaușescu”, la politicieni: „Dă, bă, banii, borfașule!”… Numai că mașinăria de propagandă americană și spaima că „vin rușii” a elitelor occidentale din acea vreme a făcut ca aliații vestici ai Americii să înghită gogoașa, să bage capu-ntre urechi, și să meargă mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Acum e nasol, suntem cu toții dependenți de un golan care deține cheile de la tiparnița de bani-hârtie și ne mirăm că vrea să ne cumpere Groenlanda de sub nas cu bani-hârtie pe care îi va scoate tot de pe spinarea noastră, prin taxe vamale. În disperare de cauză, și ca să reducă dependența de golan, după Mercosur Ursula a anunțat acord de liber-schimb și cu India – ăsta va fi mama tuturor acordurilor de liber-schimb! Sper, totuși, să nu dea liber la importul de mâncare „preparată” în India… ce e sigur e că un asemenea acord va pune cruce și ultimelor tentative de IT și AI europene, fiindcă ne va invada sectorul IT indian, care lucrează mult mai ieftin decât se poate lucra aici.
Premierul Canadei, Mark Carney (fost bancher) declară deschis că „ordinea bazată pe reguli” era de fapt o minciună menită să justifice războaiele de ocupație și jefuirea statelor mai slabe. Sigur, noi știam de multă vreme acest lucru, dar acum, dacă ordinea asta a murit, poate să o zică și el deschis…
Ministrul Comerțului de la americani, un anume Howard Lutnik, a zis și el că „globalizarea a murit” și că trebuie să recunoaștem că e o politică în urma căreia SUA și Occidentul au pierdut mai mult decât au câștigat. Eu am zis de multă vreme: nu doar România și-a aruncat industria la fier vechi în 1990… au mai făcut-o și alții, în gura cărora noi ne uitam ca fraierii… acum culegem cu toții roadele…
Peste toate și planând cu grație, e problema datoriilor. La ora actuală aproape că nu mai e stat civilizat care să nu aibă datorii de cel puțin 100% din PIB. Uniunea Europeană are un buget multianual care tinde spre 2.000 de miliarde de euro, dar prețul acestui buget este reprezentat, printre altele, de devalizarea bugetelor naționale.
Tocmai am terminat de citit o cărticică destul de recentă a lui Piketty despre „Natură, cultură și inegalitate”. El e optimist, zice că problema asta a datoriilor publice, deși e gravă, nu e atât de disperată, pentru că în istorie s-a mai întâmplat să existe asemenea datorii publice colosale și până la urmă statele au supraviețuit.
În principiu are dreptate, dar pe fond e complet aiurea să compari situații care nu suportă comparație. Asemenea datorii au mai existat, într-adevăr, dar numai atunci când erau războaie mondiale. Acum vorbim de niște datorii venite după o perioadă, deloc scurtă, de pace! Apoi, datoriile alea „nu s-au plătit”, pur și simplu. Ele au venit cu costuri extrem de dureroase. După Primul Război Mondial Marea Britanie și Franța au început să-și piardă, bucată cu bucată, imperiile coloniale (proces desăvârșit după 1945), Germania a avut de-a face cu hiperinflația anilor ’20 și în cele din urmă s-a nazificat și s-a transformat în ruine, Rusia pur și simplu s-a bolșevizat pentru 70 de ani, cu bolșevicii refuzând să mai plătească datoria țaristă. Ok, s-a supraviețuit, dar cu ce cost? Imperiul colonial, sărăcimea sau, dimpotrivă, „burghezia” – în cazul Rusiei – au fost balastul aruncat peste bord pentru echilibrarea șandramalei. Nu văd unde naiba vede Piketty optimismul, mai ales că generațiile noastre au făcut aceste datorii numai pe timp de pace. Sigur că totul se poate rezolva, dar cum și cu ce preț? Noi ne aflăm acum la o răscruce similară. Înainte nu mai putem merge, înapoi nu ne putem întoarce.
Cumva trebuie găsit alt drum. Ce sau cine va fi balastul care va trebui aruncat peste bord în perioada care vine, ce sau cine va fi prețul care va trebui plătit pentru aceste decenii de exces al datoriei?…
La Davos încă nu ni se spune, dar e posibil ca elitele să știe deja.
Autor: Lucian Sârbu
Adauga comentariu