Lucian Sârbu: „Mă gândeam cât de periculos e să intri la bătaie cu Rusia fără să ai un plan B.”

Mă gândeam pe drum cât de periculos e să intri la bătaie cu Rusia fără să ai un plan B.
Napoleon, în 1812, a făcut această greșeală. A strâns cea mai mare armată din toate timpurile. Era cea mai mare, cea mai instruită și cel mai bine înarmată. Nimeni nu-i putea sta în cale. Credea că e suficient să ia Moscova și țarul Alexandru se va târî la picioarele lui. Pe drumul spre Moscova a căutat mereu bătălia decisivă de care a avut parte abia la Borodino, la doar 100 de kilometri de Moscova. Nu a fost o victorie pentru el, dar nici pentru ruși. El a putut să-și continue marșul spre Moscova. Armata țarului a fost nevoită să se retragă din calea lui. Dar ajuns la Moscova, Napoleon a fost lăsat să stea ca prostul într-un oraș gol, așteptând degeaba capitularea inamicului. Treceau săptămânile și pe ruși părea că-i doare în cur că un corsican le-a ocupat capitala spirituală, inima țării. A venit iarna și din acel moment dezastrul pentru la Grande Armée a intrat în linie dreaptă.
Napoleon de fapt a fost învins de lipsa planului B. Nu se gândise niciodată că rușii, chiar și într-o situație dezastruoasă, s-ar putea să nu capituleze.
La fel a crezut și mustăciosul în 1941. Planul Barbarosa era „perfect”, dar se baza pe o chestie care nu ținea de strategia militară: că de îndată ce armatele germane vor trece granița și vor obține primele victorii puterea sovietică se va prăbuși. Nasol. Nu doar că nu s-a prăbușit, dar la sfârșitul lui 1941 Germania era în război și cu Statele Unite, nu doar cu Anglia și URSS… și hai mai departe, pân’la Stalingrad, și până-n Caucaz, că poate s-o întâmpla anul ăsta ce nu s-a întâmplat anul trecut…
Nu s-a întâmplat.
Lipsa unui plan B în fața Rusiei îi face pe proști să împingă până la ultimele consecințe logice planul A, chiar și după ce a devenit clar că planul A e sortit eșecului. Adică transformă un dezastru mai mic – pentru ei – într-o catastrofă – tot pentru ei. În Bloomberg-ul de azi e un interviu cu un oligarh rus, Mihail Fridman, care zice că vesticii care au hotărât sancțiunile nu înțeleg cum funcționează Rusia. Degeaba se apucă să taie și spânzure tot ce e rusesc, de la studenți și sportivi până la oligarhi, că problema nu e la ei, ci la Putin, și cum să-l convingi pe Putin să oprească invazia. Și dacă ei își închipuie că se adună câțiva oligarhi să-l roage pe Putin să oprească invazia, și ăsta va asculta de ei, înseamnă că sunt duși cu capul. Dar vesticii nu au plan B. Planul lor A zice că dacă interzici tot ce e rusesc, Putin va ceda, că va ieși lumea în stradă, îl vor înjura oligarhii. Probabil vor ajunge să interzică nu doar pisicile, ci și păsările migratoare care vin dinspre Volga – doar, doar, i-or convinge pe ruși să-l dea jos pe Putin. Dar nu cred că s-a întrebat cineva prin cancelariile alea occidentale: „Bă, și dacă ăștia nu-l dau jos? Care naiba e planul B?… că nu mai rămân decât două alternative reale, pupat toți piața endependenți sau război pe bune și direct.” „Pupat toți piața endependenți” e exclus: politicienii care după atâta circ vor zice că totul a fost o greșeală și că putem sta la discuții cu Putin vor pierde următoarele alegeri. Război pe bune? Nu merge, n-are nimeni chef. Așa că tragem de planul A până când o să ne ia dracu’. Pe noi, nu pe ruși.

Autor: Lucian Sârbu