Lucian Sârbu: “Încercați să înțelegeți singuri ce se întâmplă acolo”

În 2014 încă eram activ în PSR / Partidul Stângii Europene, fiind la curent cu foarte multe lucruri. Așa că nu mi-a scăpat din vedere că printre primele măsuri luate de noul regim maidanit de la Kiev, nășit din sacoșa cu gogoșele a Victoriei „FuckEU” Nuland, a fost interzicerea Partidului Comunist din Ucraina, care era un partid absolut legitim, participant obișnuit la alegeri. PCU nu făcea mare brânză, în general scorul său electoral era undeva între 5-10%, și secretar general era un anume Petro Simonenko care participa mereu la alegerile prezidențiale, fără să rupă gura târgului. La vremea aia a fost un mic scandal în Europa, fiindcă gestul regimului maidanit copia în oglindă gestul lui Hitler de după cucerirea puterii în ianuarie 1933 și nimeni nu-și putea imagina ce fel de „democrație” e aia care debutează prin măsuri de interzicere a unui partid politic perfect legitim. Dar, firește, în afară de PSE și de alte formațiuni politice mai mici, restul politicienilor au tăcut mâlc. Popularii europeni, social-democrații… mucles muclesorum. Totuși, pentru multă lume care nu stătea cu capul în pungă a devenit evident că noua putere de la Kiev se pregătește să ducă Ucraina pe un drum greșit. Chiar foarte greșit.
Legat de războiul din Donbass, în 2014 probabil majoritatea dintre voi nu ați auzit decât de incidentul cu avionul malaiezian MH17, a cărui doborâre nu a fost elucidată cu adevărat nici până astăzi. Sigur, cine e debil mintal poate crede că niște rebeli înarmați cu mitraliere au putut manevra singuri-singurei un sistem Buk ca să doboare un avion de pasageri zburând la 10.000 de metri înălțime. Dar realitatea e că în acel moment doar armata rusă și armata ucraineană ar fi putut face asta, fiindcă a trage cu un sistem Buk nu e ca și cum ai trage cu o praștie. Acum, de ce ar fi făcut armata rusă așa ceva, nu știu. De ce ar fi făcut-o armata ucraineană… iarăși, nu știu, dar, ca să fiu sincer, văzându-le „stilul” din ultimul an,… pot bănui.
Totuși, celor care vor să vadă chiar și cu o întârziere de aproape un deceniu cealaltă față a poveștii războiului din Donbass („audiatur et altera pars”), început nu în 2022, ci în 2014, adică povestea așa cum o zic, și în care cred, „orcii” ăia nesuferiți din cauza cărora „e inflație în UE, și criză economică, și nu mai putem noi să ne facem planuri de stat cu burta-n sus la vară în Grecia”, le recomand acest film: „Burning Sun” / „Soare arzător” (2021). E nevoie însă de stomac tare, chiar foarte tare, pentru că e un film rusesc făcut în tradiția celor mai dure filme rusești de război. De pildă, dacă nu v-ați putut uita la vremea lor la „Idi i smotri” („Vino și vezi”, film din 1985 despre luptele partizanilor în Bielorusia) sau la „Belîi tigr” („Tigrul alb”, 2012, despre fantasma unui tanc nazist urmărită cu înverșunare de un tanchist-fantomă sovietic – probabil inspirație pentru „fantoma din Kiev”…) mai bine NU vă uitați nici la „Burning Sun”, pentru că pe alocuri, dacă sunteți sensibili, o să vă întoarcă stomacul pe dos.
La fel ca pozele cu „madona din Gorlovka” sau precum cele din interiorul Casei Sindicatelor de la Odessa din mai 2014. Filmul, așadar, ar fi cam +16. Vizionare plăcută, dacă se poate. Și nu uitați că, până la urmă, e propagandă. Dar puneți în balanță cu propaganda occidentalo-ucraineană și încercați să înțelegeți singuri ce se întâmplă acolo.

Autor: Lucian Sârbu