Evaziunea fiscală este unul dintre subiectele cele mai delicate din fiscalitate, pentru că fel de fel de idioți care din păcate au putere de decizie vehiculează niște cifre aberante, chiar și de 30% din PIB.
În realitate, orice discuție despre evaziune fiscală trebuie să pornească de la faptul că datornicul cel mai mare şi implict evazionistul nr. 1, este însuşi statul român, care, prin diversele sale instituții și companii, are datorii de miliarde, poate chiar de zeci de miliarde de lei față de mediul de afaceri, față de cetățeni și chiar și față de sine însuși. Unele dintre datorii le știu și le resimt direct cetățenii pe pielea lor: de exemplu, Primăria Municipiului București nu a mai plătit de vreun an și jumătate stimulentele financiare pentru persoanele cu handicap, sub scuza că „nu sunt bani”. Altele le simt pe pielea lor fraierii care au făcut afaceri cu statul crezând că le-a pus Dumnezeu mâna-n cap și s-au trezit că nu mai primesc banii sau că banii vin cu o întârziere nepermisă. Sau care au aplicat pentru nu știu ce program pompos crezând cu sinceritate în disponibilitatea statului de a-i sprijini, și s-au trezit că nu mai primesc nimic, sau că sunt amânați nepermis la plată, deși ei investiția au făcut-o. Alte sume sunt mai greu de perceput dacă nu ești „lovit direct”, de exemplu concediile medicale neplătite de CNAS (undeva în jur de 18-24 de luni întârziere în acest moment). O parte însemnată a datoriilor pe care statul refuză să le plătească sunt chiar … datoriile „arierate” ale multor companii de stat către stat. Este singura cifră cât de cât cunoscută: circa 10 miliarde RON la data de 31 octombrie, conform informațiilor vehiculate recent în mass-media. Cât însumează restul, nu știm, dar trebuie să fie vorba de miliarde, poate chiar zeci de miliarde de lei. Dumnezeu știe.
Pur și simplu nu există în economie un datornic atât de uriaș cum e statul român care, mai rău, să nici nu poată fi tras la răspundere, decât dacă ești dispus – ceea ce nu e posibil în toate situațiile – să cheltui bani, nervi și resurse care ar putea fi vitale pentru alte scopuri. Această lipsă de răspundere și iresponsabilitatea fiscală a statului are un impact și asupra economiei în general și a „evaziunii” în special, pentru că atunci când un agent economic atât de important nu își plătește datoriile, devine evident că se creează perturbări și deficiențe de funcționare care se transmit în lanț în toată economia, inclusiv în problema evaziunii. Câtă vreme nu se recunoaște acest adevăr elementar, orice „strategii” și „directive” de reducere a evaziunii rămân simple vorbe goale, fiindcă oamenii trebuie să mănânce ceva și nu pot aștepta până la Sf. Așteaptă, când are de gând statul să le plătească lor banii. Între „a mânca și azi ceva” și „a muri de foame cu datorii zero față de statul care oricum are datorii la mine” e la mintea cocoșului că întotdeauna omul va alege prima variantă. Precum șarpele magic Ouroboros, care se hrănește în cerc mâncând din propria coadă, evaziunea este și ea o chestie care se hrănește pe sine: pornește de la iresponsabilitatea statului, datornicul nr. 1, se transferă în problemele sistemice din economie și ajunge să hrănească mai multă iresponsabilitate din partea statului, constrâns să lucreze constant cu deficite și probleme bugetare.
Autor: Lucian Sârbu
Adauga comentariu