În anul 49 î. Hr. izbucnește la Roma un război civil între Cezar și Pompei. Neinspirat, Burebista se alătură lui Pompei. Pompei pierde războiul. Se zice că Iulius Cezar ar fi pregătit o expediție de răzbunare împotriva dacilor, dar în anul 44 î. Hr. atât el cât și Burebista sunt asasinați.
Întrucât urmează aproximativ 1000 de ani de ceață istorică și „brânză, miez, viezure, mazăre” nu știm ce alte alianțe prost gândite au mai făcut strămoșii noștri, dar le știm pe cele mai recente.
În 1411 Mircea cel Bătrân simte că slăbirea Imperiului Otoman după ce Baiazid e zdrobit de Timur în bătălia de la Ankara e o oportunitate pentru a întări puterea creștinilor în Peninsula Balcanică. Așa că intervine în războiul civil din Turcia, de partea lui Musa. Neinspirat. Acesta e înfrânt de frate-su Mehmed și Mirciulică al nostru se trezește că trebuie să plătească tribut.
Mihai Viteazul ar fi putut avea o domnie liniștită, dar a ales să se alăture cruciadei anti-otomane a împăratului Rudolf al II-lea. În cărțile noastre de istorie Mihai e reținut ca un erou național. Realitatea tristă e că în 1601 a murit asasinat din ordinul lui Rudolf. Și, în cele din urmă, războiul împotriva turcilor al împăratului se încheie în coadă de pește.
În 1711 Dimitrie Cantemir, vrând să scape Moldova de turci, trece brusc de partea lui Petru cel Mare. Rusia țaristă era în plină ascensiune sub domnia lui Petru, tocmai bătuse Suedia în bătălia de la Poltava, cucerind Ucraina. Ce putea merge prost? Totul. Forțele ruso-moldave sunt înfrânte în bătălia de la Stănilești, Cantemir își pierde tronul și Moldovei i se suspendă dreptul de a-și alege singură domnitorii, aceștia fiind numiți din Fanar – cartier al Stambulului.
La 1877 România își proclamă independența pe fondul războiului ruso-turc. Dar Rusia mănâncă bătaie la modul cel mai sever la sud de Dunăre și ceea ce ar fi trebuit să fie pentru noi o independență obținută pașnic se transformă într-o campanie militară cu zeci de mii de pierderi. Plus că pierdem și sudul Basarabiei pe care Rusia, în mărinimia ei, și drept recunoștință că i-am salvat de la o rușine epocală, ni-l confiscă (măcar ni se dă la schimb Dobrogea, care la acea vreme era populată majoritar de turci, tătari și bulgari, nicidecum de români).
În 1916 România se alătură Antantei, de fapt Rusiei, pe frontul de Est – singura țară aliată cu care aveam graniță comună și care ne putea ajuta (Serbia, la acea dată, deja era ca și scoasă din luptă). În 3 luni țara e ocupată și armata decimată. Rușii, care ar fi trebuit să ne sprijine, cântă și dansează, dar la luptă, ioc. Relatările din epocă ne spun cum rușii ajungeau mereu cu trupele în punctele fierbinți ale confruntărilor fix când frontul se prăbușea și nu mai era nimic de făcut. Așa că se uitau, constatau, și apoi se retrăgeau. Mai mult, după 6 luni de la intrarea noastră în război Rusia se prăbușește în haosul revoluționar și ne lasă baltă (deși trebuie să fim corecți și să recunoaștem că ultimele unități credincioase țarului au luptat vitejește în campania din vara lui 1917). România e constrânsă să încheie pacea umilitoare de la Buftea. Noroc că aliații au câștigat în cele din urmă pe frontul de vest și noroc că generalul Berthelot, mai român decât conducătorii noștri, ne-a salvat chiar în ultima zi de ostilități insistând să reintrăm în luptă.
În 1941 Antonescu trece Prutul și îl mâncă undeva să meargă și mai departe, până la Stalingrad, deși nu-l obliga nimeni, crezând prostește în steaua norocoasă a Germaniei. Urmarea se știe.
Ce vreau să zic?
În aerul locurilor și în apa care curge pe aici par a fi niște substanțe care îi fac pe liderii noștri să aleagă în mod constant, atunci când pot exercita o alegere, cartea perdantă în conflictele militare.
Până acum, totuși, Dumnezeu ne-a iertat. Cu chiu cu vai și cu pierderi de tot felul, ne-am descurcat și avem, de bine de rău, o țară deși, poate, nu am fi meritat.
Dar asta nu înseamnă că și pe viitor vom mai avea același noroc chior de până acum.
Aviz amatorilor! …că astăzi vedem cum suntem băgați nu în unul ci, mai nou, în două conflicte care, efectiv, n-ar trebui să ne intereseze și în care nu ar trebui să sprijinim vreun combatant.
În concluzie, având în vedere „tradiția” noastră, nu e greu de ghicit cine vor fi câștigătorii, și cine vor fi pierzătorii acestor conflicte în care ne-am băgat și noi ca musca-n… vârful parului. Sper, doar, ca elitele noastre să-și fi făcut și un „plan B” care să ne implice pe toți, nu doar pe ei și familiile lor.
PS. Dar ați văzut ce mult le place românilor să joace la pariuri, da?
Autor: Lucian Sârbu
Adauga comentariu