Noțiunea de „commons” sau „bunuri comune” desemnează în economie acele bunuri naturale care pot fi gestionate colectiv fără intervenția statului sau a vreunei persoane fizice sau juridice individuale. Noțiunea a fost popularizată în urmă cu vreo 10-15 ani de premiul Nobel pentru economie luat de economista Elinor Ostrom care a demonstrat în operele sale că oamenii sunt suficient de inteligenți pentru a se putea auto-organiza comunitar încât să exploateze împreună anumite resurse, dar fără să le consume excesiv sau să le distrugă. Ortodoxia economică susținea că atunci când bunurile sunt „ale tuturor” ele ajung să fie neglijate, consumate în exces și distruse.
Acum, numai idioții mai cred asta.
Apa a fost de mii de ani un asemenea „bun comun”. Oamenii își întemeiau în mod tradițional localitățile pe malul apelor tocmai fiindcă apa era considerată „bun comun”, de care poate beneficia toată comunitatea, la fel ca islazul, pădurea etc. Și uite că avem orașe întemeiate de mii de ani, și nu am auzit de vreun râu care să fi secat fiindcă au băut oamenii prea multă apă din el. Dimpotrivă, am auzit de râuri care au secat ca urmare a intervenției tâmpite a vreunui actor statal, cum s-a întâmplat în fosta URSS și în Uzbekistan cu râurile care alimentau Marea Aral (secată și ea, la rândul ei).
Tocmai de aceea, fiindcă în guvernanța bunurilor comune avem de-a face cu o latură verificată în timp a inteligenței umane, este imoral ca statul sau vreun actor privat să îngrădească unei comunități accesul la o resursă comună precum apa. Sigur, statul sau vreun actor privat pot cere o compensație materială ca urmare a unei investiții proprii, de exemplu dacă se face undeva un lac de acumulare și țăranii dimprejur vor să-și ude culturile cu apă adunată în acel lac care a necesitat o investiție concretă; dar este complet imoral să ceri bani pentru apa care curge în mod natural pe undeva și care de sute de ani îi ajută pe localnici să-și irige culturile, fiind bun comun.
Dar, așa cum știm de la Marx, esența capitalismului e transformarea naturii în marfă, a mărfii în capital și a capitalului în profit. Faptul că în capitalism unii încearcă să transforme în bun propriu un curs natural de apă, nu trebuie să ne mire. Era de mirare să nu se întâmple așa. Însă tot de la Marx știm că singura soluție împotriva unei asemenea nedreptăți e una singură: lupta, riposta. Nu „săru’ mâna”, nu „să trăiți!”…
Doar ripostând energic locuitorii orașului bolivian Cochabamba au reușit să câștige în anul 2000 „războiul apei” împotriva Bechtel. Mulți poate nu știți, dar ceea ce s-a întâmplat la Lungulețu are câteva precedente, iar cel mai important e acest eveniment din Bolivia. În 1999, sub pretextul necesității unor investiții în amenajări hidro, guvernul bolivian a privatizat … apa din Cochabamba. De pe o zi pe alta, oamenii s-au trezit că nu mai aveau voie nici măcar să strângă apă de ploaie în butoaie, pentru că toată apa de pe teritoriul localității era, chipurile, proprietatea Bechtel. Bineînțeles, primul lucru pe care l-a făcut corporația a fost să crească drastic taxele (costul) apei, că doar nu era să vină cu bani de acasă pentru acele amenajări hidrologice. Banii trebuiau storși de la prostime. Însă, spre uimirea lor, oamenii au ripostat energic, adică au pus furcile pe spinarea lor și în cele din urmă au reușit să facă din nou „bun comun” din apa lăsată de la Dumnezeu. Lucrurile nu s-au oprit aici, fiindcă lupta locuitorilor din Cochabamba (al patrulea oraș ca mărime din Bolivia) a fost unul dintre factorii-cheie care l-au propulsat la putere pe Evo Morales, schimbând astfel complet orientarea politică a țării.
Cei de la Bechtel au rămas cu buza umflată.
Pe măsură ce statele occidentale, care au pretenția să ne mentoreze, se vor adânci în propriile crize financiare și sociale, trebuie să ne așteptăm la aceea că marile corporații de acolo vor căuta să profite tot mai des (și) de slăbiciunea statului nostru, (și) de politicienii noștri care pupă cu nesaț în fund tot ce e „occidental”, pentru a se înstăpâni cu nesimțire pe „bunurile comune” de aici. Goana lor după profituri facile e insațiabilă. Și nu au milă de proști. Nu au avut niciodată, nici când cumpărau pe trei zorzoane colorate mii de sclavi din Africa pe care îi traficau în cadrul „comerțului triunghiular”, și nu au nici acum, în epoca OMC.
Dar oare suntem noi, românii, mai fraieri decât bolivienii ăia?
Autor: Lucian Sârbu
Adauga comentariu