Un articol care îl reprezintă perfect pe editorul Gabriel Liiceanu se deschide cu un citat ales cu grijă de autor: „Să ne reculegem în fața acestui cadavru, cadavrul conștiinței zdrobite” (T. Maulnier).
Gabriel Liiceanu l-a ales pentru că îl reprezintă. Subconștientul său îl însoțește cu devotament. Să ne reculegem moral în fața acestui articol, care nu este decît un „cadavru, cadavrul conștiinței zdrobite“ a editorului mutilat de dorința sa de putere. Și de inconștiența sa de intelectual care a rămas doar cu cadavrul, părăsit de orice simțămînt moral (de la o dată care, probabil, le scapă și celor care-l cunosc). Și Liiceanu, înțeleptul și descurcărețul culturii române, își devoalează spaimele și angoasele: „Mărturisesc că de la o vârstă fragedă am căpătat o sensibilitate ieșită din comun în fața gurilor fără dinți, a acestor mici hăuri care se deschideau în mijlocul feței, devenind sigla unei declasări umane. De unde le venea gurilor știrbe această incredibilă forță de avarie? Cum de transformau ele în două clipe un om într-o hidoasă epavă umană?“.
În cazul lui Liiceanu, aspectele fizice duc automat la trăsături morale și psihice. Dar nu toate. Știrbii și orbii îl îngrozesc. Umflații și rotofeii probabil că-l încîntă și îl amuză. Cu alte cuvinte, numai formele și înfățișarea adversarilor îl provoacă. Proporțiile și formele sale atinse de timp sunt în continuare armonioase, admirabile, prietenești, poate chiar excitante.
Din păcate, articolul lui Liiceanu despre săraci, bătrîni și necăjiți are în el o fărîmă dintr-un soi de fascism al tinereții. În ciuda lecturilor sale, Liiceanu n-a ajuns încă la o minimă cultură a conviețuirii. El încă nu știe că vîrsta nu este un criteriu moral, după cum înfățișarea fizică, inclusiv handicapul unei persoane, nu reprezintă decît argumente de discriminare pentru oamenii săraci cu duhul. El nu depășește nivelul de exprimare al reporteriței care relatează despre „o bătrînă de 55 de ani lovită de o mașină pe trecerea de pietoni“.
Omul nostru, cu case, cu editură, cu dinții puși, cu cărți, cu premii, este un om de oarece valoare, fără a fi cîtuși de puțin un om de onoare. Nu proprietățile și dinții stabilesc asta, ci semenii cu care interacționează. Un om fără dinți poate fi un om demn. Pușcăriile anilor comuniști au fost pline de știrbi cu demnitate. După cum lumea de azi este plină de proprietari cu suflet de nemernic, dacă nu chiar ticăloși cu ștaif. Ca să nu vorbim despre descalificații moral pe care editorul nostru (observați că evit să-l numesc filosof!) i-a slujit cu un servilism vizibil de la o poștă, chiar și fără ochelari și chiar de către nevăzători.
Liiceanu nu este singurul care se strîmbă cînd vede un știrb, un declasat, un bătrîn nemulțumit. Pentru domnul editor parfumat de propria sa închipuire, săracul fără dinți, chiar dacă strigă de foame sau de durere, nu-i decît un „declasat“. Sau, mai exact, ca să-l citez, o expresie a „declasării umane“. Altfel, după gîndirea celui mai mare profitor al ideologiei comuniste (de la care, fără să-i pută, a preluat cea mai cumplită mașină de îndoctrinare, Editura Politică, rebotezată Humanitas), țara îi pute la greu. Gîndirea ticălosului transpiră peste tot. Dacă se învîrte, dacă se descurcă, este drag destinului și lui Dumnezeu. Și sfinților și eternității! Dacă omul de lîngă el trăiește „cu mici hăuri care se deschideau în mijlocul feței“, cu siguranță că el se află între nefericiții sorții. Dacă n-au un Marcello sau un Siegfrid, e ca și cum ar avea o lipsă la dantură.
Iată ce lipsă cumplită de talent și de normă morală arată editorul nostru: „O vreme, după 1990, nu am mai putut să mă uit la telejurnale. Brutalitatea imaginii care te întâlneşte venind din faţă, fără posibilitatea eschivei, mă răstignea, ca pe un boxeur căzut în ring, pe urâţenia acestei ţări: case din chirpici roase de inundaţii, orătănii evoluând printre şoproane acoperite cu carton gudronat, obrajii scofâlciţi ai oamenilor, guri fellinian ştirbe, priviri moarte, haine jerpelite, balada mizeriei recitată în faţa unui microfon într-o limbă stâlcită, fără nici o propoziţie întreagă, fără nici un cuvânt adunat cum trebuie lângă altul; o limbă a nimănui, vestigiu al unei omeniri pe cale de a fi destituită din statutul ei“.
Parcă am parcurge descrierea făcută de o orătanie cu burta plină de cărți, dar cu mintea lipsită de cîteva repere morale.
De ani buni, România este cotropită de o armată de închipuiți. Se socot a nu fi datori nimănui. Nici părinților, nici bunicilor, nici necunoscuților de prin satele sărace și subdezvoltate. Nu au obligații decît față de ei. De vină sunt săracii care nu le înțeleg opera și eforturile, de vină sunt țăranii care nu le acceptă opțiunile politice și planurile de viitor, chiar dacă sunt construite pe cîte o Editură Politică primită de la cei cărora le-au pupat picioarele și botinele plimbate prin rahat. (…)
Editorialul complet în ziarul Cotidianul de marţi versiunea tipărită!
Autor: Cornel Nistorescu
Sursa: Cotidianul
Sursa foto: Ziaristi Online
Se vede ca acuzatiile de plagiat la adresa dlui Liiceanu nu sunt doar simple “atacuri murdare”. Zicerile domniei sale sunt “copiate” dupa HR Patapievici, prietenul sau. Sa ne amintim de “20 de milioane de patibulari”,de “radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: un cur fara coloana vertebrala…”, “limba romana nu ar trebui folosita fiindca-i buna doar pentru injuraturi…” si de multe alte spuse oribile la adresa romanilor si Romaniei. “Intelectuali romani” in slujba diavolului… Si-l scoatem in afara legii pe Tutea…
Tsiganul, tot tsigan,
Trage o bashina!
(G.Toparceanu)