Liberalismul clasic versus capitalismul libertarian

În primul deceniu al secolului XXI, gândirea liberală, atât sub aspect teoretic cât şi politic, a ajuns la o răscruce istorică. Deşi căderea Zidului Berlinului şi a sistemului socialist păreau să anunţe „sfârşitul istoriei” (pentru a folosi nefericita şi exagerata frază a lui Francis Fukuyama), astăzi, etatismul penetrează tot mai multe dimensiuni ale existenţei societăţii, spre dezamăgirea tuturor iubitorilor de libertate. De aceea, este imperativ un „aggiornamento” al liberalismului. Este timpul să revizuim pe de-a întregul doctrina liberală, să o adaptăm evoluţiilor din ştiinţa economică şi, nu în ultimul rând, să o conectăm la experienţa furnizată de ultimele evenimente istorice.

Această revizuire trebuie să înceapă cu recunoaşterea faptului că economiştii clasici au eşuat în încercarea lor de a limita puterea statului şi că ştiinţa economică modernă se află în poziţia de a explica de ce acest eşec a fost inevitabil. Următorul pas este acela de a ne concentra pe teoria dinamică a proceselor de cooperare socială care dă frâu liber ordinii spontane a pieţei. Această teorie poate fi extinsă şi transformată într-o analiză completă a sistemului capitalist libertarian al cooperării sociale, care se autodeclară ca fiind singurul sistem cu adevărat viabil şi compatibil cu natura umană.

În acest articol vom analiza aceste probleme în detaliu, împreuna cu o serie de alte probleme, consideraţii practice cu privire la strategia ştiinţifică şi politică. Mai mult decât atât vom folosi această analiza pentru a corecta obişnuitele neînţelegeri şi greşeli de interpretare.

Eroarea fatală a liberalismului clasic

Eroarea fatală a liberalilor clasici constă în imposibilitatea lor de a realiza că idealul lor este imposibil din punct de vedere teoretic, atâta timp cât acesta conţine sămânţa propriei distrugeri, mai precis pentru că include necesitatea existenţei statului (chiar şi minimal), înţeles ca singurul agent al coerciţiei instituţionale.

În consecinţă, economiştii clasici comit eroarea majoră a modului lor de abordare: ei văd liberalismul ca fiind un plan de acţiune politică şi un set de principii economice, al cărui scop ultim este acela de a limita intervenţia statutului. Astfel, ei nu numai că acceptă existenţa statului, ci o consideră chiar necesară. Totuşi, astăzi (în primul deceniu al secolului 21), ştiinţa economică a demonstrat deja că:

(a) Statul nu este necesar. Intervenţionismul (chiar minimal) este teoretic imposibil;

(b) Având în vedere natura umană, odată ce există statul, este imposibil să îi limitezi puterea.

Vom comenta fiecare din aceste puncte separat.

Statul – un organism inutil

Din perspectivă ştiinţifică, doar paradigma greşită a echilibrului ar putea încuraja credinţa într-o categorie precum cea a „bunurilor publice”, în care non-rivalitatea şi non-excluziunea ar justifica, prima facie , existenţa unui organism cu un monopol asupra coerciţiei instituţionale (statul) care ar obliga pe toată lumea să finanţeze aceste bunuri.

Fără îndoială, evoluţia dinamică aordinii spontane ghidată de procesul antreprenorial a demolat această întreagă teorie împinsă în faţă pentru a justifica existenţa statului. Apariţia oricărui caz (real sau ipotetic) de „bun public” (însoţit de non-excluziunea şi non-rivalitatea în consum) este acompaniată de stimulentele necesare pentru a pune în mişcare creativitatatea întreprinzătorilor de a găsi o soluţie mai bună – utilizând inovaţii legislative sau tehonologice – care să elimine orice posibilă problemă ce ar putea apărea. Evident că atâta timp cât resursa nu este considerată „publică” şi iniţiativele antreprenoriale sunt permise, trebuie să le fie recunoscut dreptul acestora de beneficia de pe urma oricărei acţiuni antreprenoriale creative.

De pildă, în Regatul Unit, sistemul farurilor de coastă a fost mult timp în proprietate privată şi măsurile private (asociaţiile marinarilor, taxele de port, monitorizarea spontană etc.) au oferit o soluţie eficientă la „problema” pe care multe manuale de economie „intervenţioniste” o descriu ca exemplul tipic de „bun public”. În mod similar, în Vestul îndepărtat al Americii, problema a apărut din definirea şi apărarea drepturilor de proprietate asupra cirezilor de vite ce păşteau pe întinderi însemnate de pământ. Odată apărută această problemă, au fost introduse gradual variate inovaţii antreprenoriale menite a o soluţiona: înfierarea animalelor, păzirea lor continuă de către cowboy călare şi înarmaţi, sau, în final, descoperirea şi introducerea sârmei ghimpate, care, pentru prima dată, a permis delimitarea unor imense suprafeţe de teren la un preţ foarte convenabil.

Acest flux creativ al inovaţiei antreprenoriale ar fi fost complet blocat dacă resursele ar fi fost declarate „publice”, excluse din proprietatea privată, şi conduse în mod birocratic de o agenţie a statului. (Astăzi, de pildă, majoritatea străzilor şi autostrăzilor nu pot beneficia de nenumăratele inovaţii antreprenoriale – colectarea de taxe pe vehicul şi pe oră, managementul  privat al securităţii şi poluării sonore etc – în ciuda faptului că majoritatea inovaţiilor de acest gen nu se mai confruntă cu lipsuri tehnologice. Bineînţeles, aceste bunuri au fost declarate „publice”, ceea ce periclitează privatizarea şi managementul lor creativ.)

Mai mult, majoritatea persoanelor crede că statul este necesar deoarece ei confundă existenţa lui (nenecesară) cu natura multor servicii şi bunuri pe care statul le oferă în mod curent (în mod deficient). Cu alte cuvinte, bunurile publice nu sunt acelea care trebuie oferite în mod obligatoriu si exclusiv de către sectorul public [n.t.]. Oamenii observă că autostrăzile, spitalele, şcolile sau ordinea publică de azi sunt oferite cu predilecţie de către stat şi, deoarece acestea sunt extrem de necesare, oamenii trag concluzia că şi statul este aşadar necesar, fără a apela la o analiză mai profundă.

Ei eşuează în a conştientiza că bunurile mai sus menţionate pot fi obţinute la un standard de calitate mult mai înalt, într-un mod mult mai eficient şi în concordanţă cu nevoile variate şi schimbătoare ale fiecărui individ, prin intermediul ordinii spontane a pieţei, creativităţii antreprenoriale şi proprietăţii private. Mai mult decât atât, oamenii fac greşeala de a crede că statul este de asemenea necesar pentru a-i apăra pe cei lipsiţi de apărare, săraci şi nevoiaşi („micii” acţionari, consumatorii obişnuiţi, angajaţii etc.). Totuşi oamenii nu înţeleg că aşa numitele măsuri de protecţie au ca rezultat sistematic, aşa cum demonstrează şi teoria economică, acela de a le face rău tocmai acelora pe care pretinde că îi ajută. Astfel dispare una din cele mai stângace şi neavenite justificări ale existenţei statului.

Rothbard a păstrat ideea că setul de bunuri şi servicii pe care statul le oferă în prezent pot fi divizate în două părţi: acele bunuri şi servicii care ar trebui eliminate şi acelea care ar trebui privatizate. Cu siguranţă, bunurile menţionate în paragraful de mai sus aparţin celei de-a doua categorii, iar dispariţia statului (departe de a însemna dispariţia autostrăzilor, spitalelor, şcolilor, ordinii publice etc.) ar însemna oferirea lor într-o abundenţă mai mare, la standarde mai înalte şi la un preţ mai rezonabil (dacă ne raportăm la costul actual pe care cetăţenii îl plătesc prin intermediul taxelor).

În plus, trebuie să subliniem faptul că episoadele istorice ale haosului instituţional şi al dezordinii publice ce pot fi amintite (de exemplu, în multe momente de-a lungul anilor de dinainte şi din timpul Războiului Civil Spaniol, sau situaţii actuale din Columbia şi Irak) împiedică aprovizionarea populaţiei cu aceste bunuri. Dar asemenea situaţii sunt create chiar de stat, care nici nu atinge un nivel minim de eficienţă pe care teoretic ar trebui să-l atingă, în conformitate cu proprii suporteri, şi nici măcar nu lasă sectorul privat să opereze, de vreme ce acel stat preferă dezordinea până la dispariţia sa finală şi, implicit, până la apariţia privatizării la toate nivelurile.

Este deosebit de important să înţelegem că definirea, achiziţionarea, transmiterea, schimbul şi apărarea drepturilor de proprietate ce coordonează şi pun în mişcare procesul social nu au nevoie de un organism cu monopol coercitiv (statul). Din contră, statul acţionează invariabil călcând pe numeroase titluri de proprietate legitime, apărându-le  defectuos şi corupând comportamentul (moral şi legal al) indivizilor în legătură cu drepturile de proprietate ale altora.

Sistemul de legi este manifestarea evolutivă a principiilor legale generale (în special cele legate de proprietate) compatibile cu natura umană. În consecinţă, statul nu hotărăşte legea (în mod democratic sau în alt fel). Legea emană din natura umană, este descoperită şi consolidată într-o manieră evolutivă, în termeni de precedent şi de doctrină. Legea este evolutivă, se bazează pe obiceiuri şi, de aceea, precede şi este independentă de stat. Legea nu are nevoie, pentru definirea şi descoperirea sa, de un organism cu monopol coercitiv. [1]

Odată ce statul există, este imposibil să îi limitezi puterea

Nu numai că statul este nenecesar în a defini legea; este de asemenea nenecesar în a o implementa şi apăra. Asta ar trebui să fie mai mult decât evident în zilele noastre, când a devenit comună folosirea serviciilor unor firme de securitate privată, chiar şi de către diferitele organisme ale statului.

Acesta nu este locul în care să prezentăm o viziune detaliată asupra felului în care furnizarea privată a ceea ce sunt considerate astăzi „bunuri publice” ar putea funcţiona (deşi lipsa a priori a unor informaţii asupra felului în care piaţa ar putea soluţiona nenumăratele probleme specifice este o naivă şi simplistă obiecţie a acelora care preferă status quo-ul curent sub pretextul „mai bun este răul pe care îl ştii decât răul pe care nu-l ştii”). De fapt, astăzi nu putem ştii ce soluţii antreprenoriale ar putea găsi o armată de întreprinzători pentru o problemă anume – dacă li se permite să găsească. Fără îndoială, chiar şi cea mai sceptică persoană ar putea admite că piaţa, condusă de creativatea antreprenorială, funcţionează; şi funcţionează tocmai pentru că statul nu intervine în mod coercitiv în acest proces social.

Este de asemenea esenţial să recunoaştem că dificultăţile şi conflictele apar invariabil în arii unde libertatea şi ordinea spontană a pieţei sunt eliminate. De aceea, indiferent de eforturile făcute din perioada lui Gustav de Molinari pană în prezent pentru a imagina cum ar funcţiona o reţea anarho-capitalistă de agenţii de securitate privată şi apărare, fiecare susţinând mai mult sau mai puţin sisteme legale (marginal) substituibile, teoreticienii libertăţii nu ar trebui să uite că ceea ce ne opreşte pe noi de la a ştii cum ar fi un viitor fără stat este ceea ce ne oferă nouă liniştea recunoaşterii că orice problemă tinde să fie depăşită, pe măsură ce oamenii implicaţi vor dedica tot efortul şi creativitatea pentru a o rezolva.

Ştiinţa economică ne-a învăţat nu numai că piaţa funcţionează, ci şi că intervenţionismul este imposibil din punct de vedere teoretic.

De ce intervenţionismul este imposibil din punct de vedere teoretic

Teoria economică austriacă referitoare la imposibilitatea planificării socialiste poate fi extinsă şi transformată într-o teorie exhaustivă a imposibilităţii intervenţionismului, înţeleasă ca o încercare de a organiza orice sferă a vieţii sociale prin intermediul directivelor coercitive care implică intervenţia, regularizarea şi controlul ce emană din organismul cu monopol asupra agresiunii instituţionale (statul). Statul nu poate să îşi atingă scopurile sale de coordonare în orice sferă a procesului cooperării sociale în care intenţionează să intervină, în special în domenii precum masa monetară şi sistemul bancar, descoperirea legii, împărţirea dreptăţii sau ordinea publică (înţeleasă ca fiind prevenirea, suprimarea şi pedepsirea actelor criminale) pentru următoarele patru motive:

a. Statul ar avea nevoie de un volum imens de informaţii, şi aceste informaţii se găsesc numai sub o formă dispersată în mintea a milioane de oameni care participă zilnic la cooperarea socială.

b. Informaţiile de care organismul intervenţionist ar avea nevoie pentru ca impunerile sale să genereze cooperare socială şi coordonare sunt predominant tacite (încorporate în acţiunea umană) şi, deci, nu pot fi uşor codificate şi transmise cu claritate absolută.

c. Informaţiile pe care societatea le foloseşte nu sunt un stoc „dat”; ele se schimbă constant ca rezultat al acţiunii şi creativităţii umane. Deci, nu există în mod evident nicio posibilitate de a transmite astăzi o informaţie care va fi creată de abia mâine, o informaţie necesară statului pentru a-şi atinge obiectivele de mâine.

d. În final, şi mai presus de toate, până la punctul în care măsurile statului sunt urmate şi până la atingerea efectului dorit asupra societăţii, natura coercitivă a acestora blochează crearea antreprenorială a informaţiilor de care agentul statal are neapărată nevoie pentru a-şi coordona propriile măsuri.

Nu numai că intervenţionismul este imposibil din punct de vedere teoretic, dar produce de asemenea o întreagă serie de efecte secundare de distorsiune şi profund dăunătoare societăţii: încurajarea iresponsabilităţii (deoarece autorităţile nu cunosc adevăratul cost al intervenţionismului lor, vor acţiona iresponsabil); distrugerea mediului înconjurător când este declarat bun public şi când privatizarea sa este interzisă; „corupţia” conceptelor tradiţionale de lege şi justiţie, care sunt înlocuite de planuri şi aşa-numita justiţie socială; „corupţia” imitativă a comportamentului indivizilor, care devine din ce în ce mai agresiv şi din ce în ce mai puţin subordonat moralei şi legii.

Analiza de mai sus ne permite, de asemenea, să concluzionăm că dacă sunt anumite societăţi care astăzi prosperă, ele au ajuns aici nu datorită statului, ci în absenţa lui. Deoarece multă lume este încă obişnuită cu trăsături de comportament care sunt subiectul unor reguli sociale fundamentale, mai există arii în care libertatea relativă este ridicată şi în care statul tinde să fie foarte ineficient în a-şi impune directivele stângace şi arbitrare. Mai mult decât atât, chiar şi cele mai mici sporiri ale gradului de libertate oferă şansele unei creşteri substanţiale ale prosperităţii, ceea ce ilustrează cât de departe poate ajunge o societate făra obstacolul intervenţionismului statal.

Asadar, am vorbit deja despre falsa credinţă a celor care identifică statul cu furnizarea bunurilor „publice” şi care consideră în mod eronat că dispariţia statului ar însemna implicit şi dispariţia acestor servicii utile membrilor societăţii. Această concluzie este trasată într-un mediu specific unei îndoctrinări politice constante la toate nivelurile (în mod special în sistemul educaţional, asupra căruia niciun stat nu îşi doreşte să îşi piardă controlul, din motive evidente), un mediu în care standardele „corectitudinii politice ” sunt impuse dictatorial şi status quo-ul este întreţinut de o majoritate inertă, care refuză să vadă ceea ce este evident. Şi anume, că statul nu este nimic altceva decât o iluzie creată de o minoritate care trăieşte pe spinarea celorlaltor indivizi, indivizi care iniţial sunt exploataţi, apoi atraşi şi corupţi, iar în final plătiţi din surse externe (taxe) pentru toate tipurile de favoruri „politice”.

Imposibilitatea limitării puterii statului: caracterul său „letal” în combinaţie cu natura umană

Odată ce statul există, este imposibil să limitezi expansiunea puterii sale. Aşa cum demonstrează Hoppe, anumite forme de guvernare (precum monarhiile absolute , în care regele este, în condiţiile ceteris paribus, mai atent pe termen lung pentru a nu „omorî gâsca care face ouă de aur”) vor încerca să îşi extindă puterea şi să intervină mai puţin decât altele (precum democraţiile, în care nu există prea multe motive reale de a-ţi face griji ce se va întâmpla după alegerile următoare).

Fără îndoială, analiza istorică este irefutabilă : statul nu a încetat să crească. Şi nu a încetat să crească pentru că amestecul dintre natura umană şi stat este „explozivă”. Statul acţionează ca un magnet puternic şi irezistibil ce atrage şi propagă cele mai elementare pasiuni, vicii şi faţete ale naturii umane. Oamenii încearcă pe de o parte să încalce direcţiunile impuse de stat, dar în acelaşi timp încearcă să obţină un avantaj cât mai mare din puterea sa de monopol.

Mai mult decât atât, în special în contextul democratic, efectul combinat al acţiunii grupurilor de interese privilegiate, fenomenul viziunii înguste a statutului şi cumpărarea voturilor, natura megalomanică a politicienilor şi iresponsabilitatea birocraţiei duc la formarea unui cocktail periculos de instabil şi exploziv.

Acest amestec este permanent zguduit de crize sociale, economice şi politice pe care, în mod paradoxal, politicienii şi „liderii” sociali nu uită niciodată să le folosească ca justificare pentru următoarele doze de intervenţie, iar acestea creează noi probleme pe măsură ce le exacerbează pe cele deja existente.

Statul a devenit „idolul” pe care fiecare îl admiră şi îl venerează. Idolatrizarea statului este, fără îndoială, cea mai serioasă şi periculoasă problemă a timpurilor noastre. Suntem învăţaţi că toate problemele ar trebui depistate şi rezolvate de către stat. Destinul nostru este în mâinile statului, şi politicienii care îl guvernează trebui să garanteze orice este necesar pentru o viaţă mai bună. Fiinţele umane rămân imature şi rebele împotriva propriei lor naturi creative (o calitate esenţială ce le face viitorul nesigur).

Aceştia au nevoie de un glob de sticlă pentru a asigura nu numai că vor şti ce se va întâmpla în viitor, ci şi că orice problemă ce ar putea apărea va fi rezolvată. Această „ infantilizare” a maselor este condusă în mod deliberat de către politicieni şi lideri sociali, din moment ce în acest fel ei îşi justifică public existenţa lor şi îşi proclamă popularitea, superioritatea şi capacitatea de guvernare. Mai mult decât atât, o legiune de intelectuali, profesori şi „ingineri sociali” se alătură acestui arogant cerc al puterii.

Nici măcar cele mai respectabile biserici şi grupuri religioase nu au ajuns la o diagnoză potrivită a problemei: idolatrizarea statului din zilele noastre reprezintă cea mai importantă ameninţare pentru fiinţele umane libere, morale şi responsabile; faptul că statul este un idol fals enorm de puternic ce este venerat de toţi şi care nu va ierta pe nimeni care ar dori să iasă din sfera sa de control sau care ar avea alte principii morale şi religioase în afara sferei de dominare statală.

De fapt statul a reuşit ceva ce poate apărea aprioric imposibil: a reuşit să distragă în mod subtil şi sistematic atenţia cetăţenilor de la faptul că adevărata origine a conflictelor sociale şi a răutăţilor este chiar guvernul, prin identificarea de diferiţi ţapi ispăşitori precum capitalismul, egoismul, dorinţa de profit sau proprietatea privată. Statul pune apoi apariţia problemelor pe seama acestor mici ţapi ispăşitori şi le transformă în ţinta furiei sociale şi a celei mai severe şi mai emfatice condamnări din partea liderilor morali şi religioşi. Astfel, aproape nimeni nu a reuşit să vadă ceea ce era în spatele acestei strategii sau nimeni nu a îndrăznit să denunţe acest lucru până în prezent, şi anume că idolatrizarea statului reprezintă ameninţarea fundamentală pentru religie, moralitate, şi, în consecinţă, pentru civilizaţia umană.

Aşa cum căderea zidului Berlinului în 1989 a oferit cea mai bună ilustrare istorică a teoremei imposibilităţii socialismului, marele eşec al teoreticienilor clasici liberali şi al politicienilor de a limita puterea statului ilustrează perfect teorema imposibilităţii intervenţionismului, mai exact faptul că statul liberal este oarecum auto-contradictoriu (el are putere de coerciţie, chiar „limitat” fiind) şi, de asemenea, imposibil din punct de vedere teoretic (deoarece odată ce acceptăm existenţa statutului, este imposibil să-i limităm expansiunea puterii). Pe scurt, statul „bazat pe lege” este un ideal de neatins şi o contradicţie în termeni atât de evidenţi precum „zăpadă caldă , virgină desfrânată, schelet gras sau pătrat rotund”, sau foarte evident prin ideile „inginerilor sociali” sau ale economiştilor neoclasici atunci când se referă la o „piaţă perfectă” sau aşa numitul „model al concurenţei perfecte”.

Capitalismul libertarian ca unic sistem posibil de cooperare socială în compatibilitate absolută cu natura umană

Intervenţionismul evoluează contra naturii umane, deoarece constă în exerciţiul coercitiv şi sistematic al puterii de monopol a statului, în toate domeniile sociale (incluzându-le şi pe cele privind elaborării legii şi menţinerii ordinii publice), blochează creativitatea şi coordonarea antreprenorială care sunt cele mai specifice şi mai profunde manifestări ale naturii umane. Mai mult decât atât, după cum am observat deja, intervenţia statului creează şi conduce la iresponsabilitate şi corupţie morală, din moment ce distorsionează comportamentul uman şi îl îndrumă spre a trage sforile puterii statului, în contextul unei ignoranţe de nedepăşit care face imposibilă cunoaşterea costurilor fiecărei acţiuni guvernamentale. Efectele de mai sus ale intervenţiei statului apar de fiecare dată când există un stat, chiar dacă toate încercările sunt făcute pentru a-i limita puterea, un scop care nu poate fi atins şi care transformă liberalismul clasic într-o utopie ce nu poate fi fezabilă din punct de vedere ştiinţific.

„Status quo-ul este susţinut de o majoritate ce se complace şi care refuză să vadă un fapt evident: acela că statul nu este nimic mai mult decât o iluzie creată de o minoritate care îşi doreşte să trăiască pe spinarea celorlalţi.”

Este absolut necesar să trece, peste „liberalismul utopic” al predecesorilor noştri, liberalii clasici, care au fost naivi în a crede că statul poate fi limitat, şi în acelaşi timp incoerenţi în a duce ideile lor la o concluzie logică şi de a le accepta efectele. Aşadar, în pragul mileniului trei, prioritatea noastră ar trebui să fie aceea a de lăsa liberalismul clasic al secolului XIX (utopic şi naiv ) să fie înlocuit de formularea sa nouă, una ştiinţifică şi modernă, pe care am putea-o numi capitalismul libertarian sau anarhismul proprietăţii private. Deoarece nu ar avea nici un sens ca liberalii să propovăduiască acum ceea ce s-a susţinut în urmă cu 150 ani, când, deşi suntem în secolul 21 de ceva timp şi zidul Berlinului a căzut acum aproape 20 ani, intervenţionismul statului nu a încetat să crească şi să se implice în drepturile şi libertăţile indivizilor în tot mai multe arii sociale.

Libertarianismul este reprezentarea cea mai pură a ordinii spontane a pieţei în care toate serviciile, inclusiv cele care definesc legea, justiţia şi ordinea publică, sunt oferite printr-o cooperare socială exclusiv voluntară, care devine deci, punctul de focalizare al cercetării în ştiinţa economică modernă. În acest sistem, nici o arie nu este închisă faţă de creativitatea umană şi coordonarea antreprenorială, şi, deci, eficienţa şi justeţea sunt integrate în soluţiile diferitelor probleme. Astfel, sunt eliminate toate conflictele, ineficienţele şi administarea arbitrară ce derivă din intervenţiile statului.

Mai mult decât atât, sistemul propus elimină stimulentele de corupţie create de către stat, şi în contrast sprijină şi creează cele mai morale şi responsabile comportamente umane, în timp ce previn dezvoltarea oricărui organism statal care legitimizează folosirea sistematică a violenţei şi exploatarea anumitor grupuri sociale (acelea care nu au altă alternativă decât să se supună) de către alte grupuri (acelea care sunt conectate cel ami puternic la frâiele guvernării şi puterii politice).

Capitalismul libertarian este singurul sistem care recunoaşte pe deplin natura creativă a fiinţelor umane, şi capacitatea lor perpetuă de a internaliza tipare de comportament moral într-un mediu în care, prin definiţie, nimeni nu îşi poate aroga dreptul de a exercita o coerciţie sistematică şi monopolistică. Pe scurt, într-un sistem libertarian, orice proiect antreprenorial poate fi încercat dacă atrage îndeajuns de mult sprijin voluntar şi, deci, multe posibile soluţii creative pot fi divizate într-un mediu în continuă schimbare specific cooperării voluntare.

Înlocuirea progresivă a statelor de o reţea dinamică de agenţii private care susţin diferite sisteme legale şi oferă, de asemenea, tot felul de forme de securitate, de prevenire a crimelor şi servicii de apărare constitue cel mai important punct de pe agenda politică şi ştiinţifică, dar şi cea mai importantă schimbare socială din secolul XXI.

Concluzie: Implicaţiile revoluţionare ale noii paradigme

Revoluţia începută în secolele XVIII şi XIX de către vechii liberali clasici împotriva vechiului regim (ancien regime) îşi găseşte continuitatea normală astăzi în revoluţia libertariană a secolului XXI. Din fericire am găsit motivul ce se ascunde în spatele eşecului liberalismului utopic precum şi faptul că am conştientizat nevoia depăşirii acestui eşec prin intemediul liberalismul ştiinţific. De asemenea , ştim că vechii revoluţionari au fost naivi în a urmări un ideal de neatins care, de-a lungul secolului XX, a deschis drumul spre cel mai tiranic intervenţionism pe care umanitatea l-a experimentat vreodată.

Mesajul capitalismului libertarian este de-a dreptul revoluţionar. Este revoluţionar prin finalitatea sa: desfiinţarea statului şi înlocuirea acestuia cu un proces de piaţă competitiv în care participă o reţea de agenţii private, asociaţii şi organizaţii. Este de asemenea revoluţionar prin metodele sale, în special în sfera ştiinţifică, economico-socială şi politică.

a. Revoluţia ştiinţifică. Pe de o parte, ştiinţa economică devine teoria generală a ordinii spontane a pieţei extinsă în toate domeniile sociale. Pe de altă parte, aceasta încorporează analiza dezorientării sociale pe care intervenţia statului o generează în orice arie de influenţă (inclusiv legea, justiţia şi ordinea publică). În plus, diferitele metode pentru a desfiinţa statul, implicarea procesului de tranziţie, precum şi mecanismele şi efectele privatizării integrale a tuturor serviciilor considerate acum „publice” se adună într-un câmp esenţial de cercetare pentru disciplina noastră.

b. Revoluţia economică şi socială. Nimeni nu îşi poate imagina realizările spectaculoase ale umanităţii, evoluţiile şi descoperirile care vor fi posibile într-un mediu antreprenorial complet independent de intervenţia statului. Chiar şi azi, în ciuda unei agasări continue din partea guvernului, o civilizaţie necunoscută şi independentă a început să se dezvolte într-o lume într-o continuă globalizare. Este o civilizaţie cu un grad de complexitate pe care puterea intervenţionismului nu îl poate atinge şi, odată ce va scăpa în totalitate de statism, se va dezvolta fără limită. Pentru că forţa de creativitate intrinsecă naturii umane este în aşa fel încât se strecoară şi printre cele mai mici nişe ale armurii guvernului. Odată ce oamenii realizează din ce în ce mai mult natura perversă fundamentală a statului care îi îngrădeşte, şi odată ce observă că oportunităţi extraordinare le sunt anihilate zilnic atunci când statul le blochează creativitatea lor antreprenorială, ei se vor alătura în număr mai mare presiunii publice pentru reformă, pentru desfiinţarea statului şi pentru avansarea spre un viitor care rămâne în întregime necunoscut pentru noi, dar care este menit să ridice civilizaţia umană la cote de neînchipuit în prezent.

c. Revoluţia politică. Bătălia politică zilnică devine secundară celei descrise în punctele a şi b de mai sus. Este adevărat că trebuie să susţinem alternativele cel mai puţin intervenţioniste, menţinând clare eforturile liberalilor clasici de a limita democratic statul. Totuşi, capitalistul libertarian nu se opreşte aici; el ştie şi poate să facă mult mai multe. El ştie că scopul ultim este desfiinţarea definitivă a statul; acest lucru aprinde întreaga sa imaginaţie şi reprezintă combustibilul în acţiunile sale politice de zi cu zi. Avansări mici în direcţia corectă sunt cu siguranţă binevenite, dar nu trebuie să cădem niciodată într-un pragmatism care va ameninţa împlinirea scopului final, acela de a pune capăt intervenţiei statului.  Pentru scopuri precum educarea şi influenţarea opiniei generale, noi trebuie să urmărim consecvent aceste obiective într-o manieră sistematică şi transparentă.

De pildă, agenda politică a libertarienilor va include întodeauna reducerea mărimii şi puterii statelor. Prin intermediul descentralizării locale şi regionale în toate ariile, naţionalismul libertarian, reintroducerea oraşelor-state şi secesiunea, scopul va fi să blocheze dictatura majorităţii asupra minorităţii şi să stimuleze oamenii să voteze din ce în ce mai responsabil. Pe scurt, scopul este ca oamenii să poată să interacţioneze unii cu alţii la scară globală, fără graniţe, să-şi atingă cele mai variate scopuri fără să le pese de guverne sau naţionalitate.

Mai mult decât atât, trebuie să tinem cont că revoluţiile politice nu trebuie să fie sângeroase. Acest lucru este în special adevărat atunci când aceste revoluţii provin din atât de necesarul proces al educaţiei şi al dezvoltării economice, precum şi din credinţa populară şi dorinţa de a opri decepţia, minciunile şi  coerciţia care îi împiedică pe oameni să îşi îndeplinească scopurile. De exemplu, căderea Zidului Berlinului şi Revoluţia de catifea, care au adus sfârşitul socialismului în Europa de Est, au fost în principiu nesângeroase. De-a lungul drumului către acest final important, trebuie să ne folosim doar de mecanismele paşnice şi legale pe care ni le oferă actualul sistem politic.

Un viitor strălucit se întrevede, în care vom descoperi în mod continuu noi drumuri care ne vor ghida spre idealul libertarian, păstrând nealterate principiile fundamentale. Deşi acest viitor pare a fi îndepărtat azi, la fiecare pas putem să fim martori la paşi imenşi în această direcţie, paşi  care pot surprinde chiar şi pe cei mai optimişti. Cine ar fi fost capabil să prezică cu 5 ani înainte căderea Berlinului şi, împreună cu el, căderea întregului bloc comunist din Europa de Est? Istoria a intrat într-un proces accelerat al schimbării şi, deşi nu va ajunge nicicând la un punct de oprire, va deschide un capitol cu totul nou când umanitatea, pentru prima dată în istoria modernă, va reuşi să scape de organizarea statală o dată şi pentru totdeauna şi îl va reduce la nimic altceva decât o urmă întunecată şi tragică a istoriei.

Un scurt comentariu asupra istoriei anarhismului în Spania

Graficul alăturat ilustrează diferite sisteme politice şi felul cum evoluează natural unele din altele. Ele sunt grupate în funcţie de gradul în care favorizează intervenţia statului sau non-intervenţia, precum şi susţinerea sau nesusţinerea proprietăţii private.

Putem observa cum mişcarea iniţială (cea greşită şi cea utopică)a liberalilor clasici împotriva vechiului regim se îndreaptă spre pragmatismul acceptării statului şi deschide uşa către forme ale totalitarismului social (comunismul şi nazismul/fascismul). Căderea socialismului „ştiinţific” a renăscut sub forma social-democraţiei, formă care eset predominantă în ziua de astăzi.

Revoluţia liberală, care îşi găseşte eşecul în eroarea şi naivitatea liberalismului clasic, se află într-un stadiu în continuă desfăşurare şi va însemna în mod precis drumul spre capitalismul libertarian.

O consecinţă care a rezultat din eşecul revoluţiei liberale a fost apariţia comunismului libertarian, care a fost combătut în unanimitate de suporterii altor sisteme politice (în particular cele de stânga), tocmai datorită naturii sale antistatale. Comunismul libertarian este utopic, la fel ca socialismul, pentru că atitudinea de respingere a proprietăţii private obligă apelarea la violenţă sistematică asupra unei instituţii sociale fundamentale. Apare astfel o contradicţie logică inseparabilă şi, deasemenea, are loc o blocare a procesului antreprenorial, proces social ce ar conduce în mod firesc la o singură ordine socială acceptabilă din punct de vedere ştiinţific: aceea a pieţei capitaliste de tip libertarian.

Spania are o tradiţie anarhică îndelungată. Deşi nu trebuie să uităm marile crime comise de suporterii acesteia (care sunt în mod evident mai puţin serioase sub aspect cantitativ în comparaţie cu cele comise de comunişti şi socialişti) şi nici contradicţiile ce însoţesc gândirea acestora, totuşi, trebuie să recunoaştem că, mai ales în timpul războiului civil spaniol, anarhismul a fost un experiment care a beneficiat de un sprijin popular însemnat, chiar dacă a fost destinat să eşueze. Doar că odată cu vechea revoluţie liberală, libertarienii de azi au în faţa lor a doua mare oportunitate, care constă în depăşirea greşelilor acestora (calitatea utopică a unui anarhism care respinge proprietatea privată) şi acceptarea ordinii pieţei ca fiind singura cale definitivă spre abolirea statului. Dacă anarhiştii spanioli ai secolului XXI ar asimila aceste învăţăminte teoretice şi istorice, Spania ar putea să surprindă lumea din nou (de data asta pentru totdeauna şi la o scară mai mare) conducând ofensiva teoretică şi practică a noii revoluţii libertariene.

Jesús Huerta de Soto
traducere: Cristina Păsat
sursa: ecol.ro