Turcia lui Recep Tayyip Erdogan pare prietena Rusiei lui Vladimir Putin, însă nu de puține ori această prietenie poate fi văzută ca o fațadă gata să se prăbușească. La mijlocul săptămânii trecute, președintele Erdogan a amintit lumii că țara sa este membră NATO și reflectă viziunea NATO asupra războiului din Ucraina. ”Sprijinul nostru pentru integritatea teritorială a Ucrainei, pentru suveranitatea și independența Ucrainei este de neclintit. Revenirea Crimeii la Ucraina este o cerință a dreptului internațional”, a spus Erdogan, reiterându-și și sprijinul pentru tătarii din Crimeea. Declarația a fost făcută la a patra reuniune a Platformei pentru Ucraina, la Kiev.
„Teritoriile Federației Ruse nu sunt subiect de negociere”, a declarat imediat purtătoarea de cuvânt a diplomației ruse, Maria Zaharova. Iar internauții greci l-au taxat repede pe președintele Erdogan, spunând că, în conformitate cu aceleași principii invocate de Erdogan, Republica Turcă Ciprului de Nord, recunoscută și controlată doar de Turcia, ar trebui să se întoarcă imediat la Cipru.
Președintele Erdogan și miniștrii săi știu bine că multe din pozițiile lor sunt ușor atacabile, însă știu că trebuie să profite de perioada tulbure din Europa și Orientul Mijlociu pentru a ridica profilul țării, chiar și în condițiile unei crize a lirei turcești. Pentru asta, Turcia joacă pe multe fronturi.
Ankara a ajutat Ucraina cu drone performante, dar, în același timp, președintele Erdogan s-a întâlnit de multe ori cu Vladimir Putin, de la începutul războiului din Ucraina. A făcut-o și în acest an, la Astana, iar diplomația rusă a evitat un atac direct la adresa sa, după declarația privind Crimeea. În plus, președintele Vladimir Putin este așteptat la Ankara, o vizită care este amânată din cauza unor cerințe speciale ale liderului rus – Putin vrea ca avionul său să fie însoțit de avioane de luptă ruse, inclusiv în spațiul aerian turc. Această condiție poate fi interpretată și ca o modalitate diplomatică de a semnala un dezacord mai profund între cele două state.
Însă, chiar și pe fondul concurenței pe care Ankara o face Moscovei în Caucazul de Sud, în special după victoria Azerbaidjanului asupra Armeniei și recuperarea Nagorno-Karabah, Recep Erdogan a fost un partener de dialog pentru Vladimir Putin, a fost cel care a mediat crearea „coridorului cerealelor” prin Marea Neagră, în urmă cu un an, a fost gazda singurelor negocieri de pace dintre Rusia și Ucraina, în 2022, abandonate la presiunile Vestului (după cum recent a declarat fostul subsecretar de Stat Victoria Nuland). Iar Turcia a rezistat pana acum la presiunile SUA de a renunța la sistemele ruse antirachetă S-400 și proiectează o a doua centrală nucleară ce va fi construită de Rosatom, precum și transformarea în hub energetic, cu cooperarea esențială a Rusiei.
Din jocul complex al Turciei face parte și revenirea în formatul reuniunilor informale ale miniștrilor de Externe UE. Invitația primită de Turcia la reuniunea de la finalul lunii august a fost prima după o pauza de cinci ani. Nu a fost vorba despre vreo încercare de a relua procesul aderării Turciei la UE, nu s-a discutat despre vreun calendar. A fost însă o recunoaștere reciprocă a importanței relațiilor bilaterale. Dacă președintele Erdogan ar fi trecut cu totul în barca Vestului în ce privește Ucraina și sancțiunile împotriva Rusiei, daca nu ar fi deschis porțile pentru o investiție chineza de peste un miliard de euro într-o uzină de automobile electrice (cu care Beijingul să atace piața europeana profitând de faptul că sunt produse într-o țară ce are acord de liber schimb cu UE), atunci relațiile cu Turcia nu ar mai fi avut aceeași importanță la Bruxelles, iar Turcia ar fi fost permanent blocată, într-un mod confortabil pentru UE, din cauza disputei cu Grecia privind statutul Ciprului de Nord. Erdogan a știut să-și creeze pârghii de presiune și monede de schimb.
Turcia se repoziționează permanent la nivel geopolitic. Dincolo de amintitele interacțiuni cu Rusia și UE, în ultimele săptămâni Turcia a depus o cerere de intrare în grupul BRICS+ și a încheiat un acord istoric cu Egiptul, fiind apoi invitată să participe la Consiliul Ligii Arabe, după o pauză de 13 ani, în ciuda susținerii pe care Turci o acordă Fraților Musulmani, organizație interzisă în Egipt și în monarhiile salafiste din Golf. Iar președintele Erdogan caută o întâlnire cu un lider proaspăt reprimit în Liga Araba – președitele sirian Bashar al-Assad, pe care același Erdogan l-a declarat dușman în 2011, finanțând o miliție care să lupte împotriva sa, așa-zisa Armata Națională Siriană. Turcia își diversifică cât se poate de mult opțiunile, pentru a nu ajunge în situația riscantă de miza pe un singur aliat.
BRICS este o organizație interguvernamentală formată în 2009 și care, după începerea războiului din Ucraina, a devenit tot mai atractivă pentru țările care au considerat că regimul sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei le-ar afecta economia, pentru țările care au simțit că au capacitatea de a contesta sistemul financiar internațional dominat de dolar sau pentru țările care caută o alternativă la UE, așa cum este Turcia. La capitolul cifrelor, BRICS este un gigant, cu 35% din PIB-ul Mondial (în vreme de UE deține doar 14,5%), iar la nivelul parității puterii de cumpărare, distanța este și mai mare în favoarea BRICS. Turcia caută să obțină maximum de profit la nivel economic aderând la BRICS, având în vedere și poziția sa strategică între două continente.
La Ankara se știe bine că această organizație este vulnerabilă și predispusă la blocaje majore. Arabia Saudita si Iranul, rivali istorici, sunt state membre care pot crea blocaje. Egiptul si Etiopia, alte două state membre, sunt la cuțite, în proces de mediere internațională, dar și cu potențial de conflict, din cauza unui uriaș baraj etiopian pe Nilul Albastru, care ar afecta grav agricultura și economia egipteană. India și China au o dispută militară la frontiera din Himalaya. Însă strategii de la Ankara consideră că BRICS poate fi o alternativă pentru sistemul internațional de plăți, poate fi un sprijin important la ONU, poate avea o influență mare la FMI și Banca Mondiala (iar astfel poate fi explicat și acceptul Moscovei de a reprimi în țară misiunile FMI).
Apoi, Turcia a semnat un acord istoric cu Egiptul, după ce, imediat după răsturnarea regimului Mubarak, Ankara a susținut Frații Musulmani și pe președintele ales din cadrul acestei organizații – Mohammed Morsi, dusmanul actualului lider Abdel Fattah el-Sisi. Acum 13 ani, relațiile dintre cele două țări au fost întrerupte, iar apoi Cairo și Ankara au susținut tabere inamice în războiul din Libia și au ajuns să se șicaneze în Mediterana, în disputa pentru petrol și gaze în care Cairo a preferat să se alăture Greciei, Israelului și UE. Erdogan a știut însă să profire de războiul din Gaza și de susținerea pe care a arătat-o pentru cauza palestiniană, reușind o apropiere de Egipt, care are nevoie de aliați în fața acuzațiilor israeliene că regimul de la Cairo ar permite contrabanda cu arme pentru Hamas în Fâșia Gaza, acuzații care să fie folosite ca argument pentru menținerea unei ocupații israeliene sine die.
Apoi, Turcia a deschis o bază militară în Cornul Africii, în Somalia. Este o bază militară în regiunea capitalei Mogadishu, dar Ankara are o relație speciala cu regiunea Somaliland, care și-a declarat unilateral independența față de Somalia. Ankara a reușit să-și diversifice relațiile și în Africa, unde are noi pârghii și noi monede de schimb pentru relațiile cu aliații din NATO, cu monarhiile din Golf, cu China sau chiar cu Rusia.
Efortul acestei supraextinderi a Turciei a fost mare și s-a resimțit la nivel economic, un nivel la care regimul Erdogan a performat însă care acum devine marea sa vulnerabilitate. Însă președintele și ministrul său de Externe, Hakan Fidan, multă vreme șeful serviciului turc de informații, mizează pe aceeași strategie a diversificării. Păstrând proporțiile, același lucru poate fi observat și în cazul premierului ungar Viktor Orban, care păstrează un canal de comunicare și o linie energetică cu Moscova (cu prețul „închinării” energiei nucleare din Ungaria), dar care atrage și investiții chineze (circa șase miliarde de euro într-o fabrica strategică de baterii în Ungaria), dar și investiții germane (cu prețul a sute de milioane de dolari în investiții de stat în infrastructură și al unor legi îndreptate împotriva angajaților maghiari, pentru a-i satisface pe viitorii patroni germani). La fel face și președintele sârb Aleksandar Vucic, care împarte resursele minerale ale țării între China și Vest.
Este foarte periculos să iei partea unei facțiuni imperiale care se luptă pentru putere, spunea Niccolo Machiavelli. Acum, hegemonia americană este tot mai mult contestata de noi nuclee cu ambiții imperiale. Unii oameni de stat au o viziune despre beneficiile pe care țările lor le pot obține prin implicarea în această lupta pentru refacerea ordinii internaționale și, ascultând sfatul de mai sus, decid să se implice nerupând punțile cu niciuna dintre tabere.
Preluare: cotidianul.ro
Autor: Călin Marchievici
Adauga comentariu