Justificare pentru netacere

Sunt fiică de emigranți. În 8 ani, i-am văzut pe ai mei 12 luni, adunând săptămânile în care îi am aici, pe rând. Părinții mei sunt oameni culți, deștepți, încă tineri. De ce au plecat? Pentru că își doreau ca, peste ani, frunțile pe care le sărută în fiecare seară să stea ridicate și demne. Eu nu o să plec. Eu vreau să rămân pentru ei. Pentru mine. Pentru că nu vreau să mai fie copii educați prin telefon și părinți care se simt vinovați că nu au fost destul de părinți. De aceea nu am plecat încă. De aceea nu voi pleca.

Nu simt că dețin adevărul absolut. Dimpotrivă. Nu știu multe despre cum arată o familie normală, o legislație bună, o țară pe ale cărei trotuare să vrei să le pupi, nu să le ocupi. Nu știu pentru că nu le-am avut. Ce știu e că am vârsta României, stat democratic. În urmă cu 22 de ani, mama mea mi-a ales numele. Patru litere, două silabe. Dacă mă năștea cu 6 luni înainte, n-aș fi putut nici măcar să urlu la prima gură de aer. Pe atunci, se tăcea.

Nu mi-e foame. Salariul părinților mei cu buletin de Franța îmi asigură un trai decent. Nu știu cum e să fii concediat. Nu știu cum e să nu ai casă. Nu știu cum e să muncești 12 ore pe un salariu mizer. Nu știu cum e să nu ai bani de pâine. Nu știu. Deci, de ce ies? Eu ies pentru privirea bătrânilor. Eu ies pentru bocănceii rupți ai copiilor. Eu ies pentru ca BACKSPACE-ul să dispară de pe tastatura jurnaliștilor. Eu ies pentru că mâine cineva va fura ca să aibă ce mânca. Eu ies pentru că dacă suntem uniți, 1+1=3. Eu ies pentru că inima României bate în mine și doare.(oana-are-o-idee.blogspot.com)