Jucatorii singuratici

Jucatorii singuratici si-au facut loc cu coatele pe scena puterii, dupa ce creuzetul in care s-au forjat natiunile moderne nu a lasat, timp de doua secole, loc altor jucatori in afara statului-natiune si a institutiilor acestuia.

Definim “jucatorul singuratic” acea entitate politica, economica sau simbolica ce se dovedeste capabila de a cumula forme consistente de putere IN AFARA unor frontiere geografice si deloc dependenta – sau prea putin dependenta – de vreun stat-natiune.

La ora actuala, acesti “nou veniti” pe scena puterii sunt, de fapt, cei care modifica cel mai dramatic jocul global de putere, asa cum vom vedea. Este o usoara revenire, practic, la situatia Evului Mediu, cand partidele nobiliare, in functie de viziune, scopuri si potential, defineau geografia dupa propriile lor interese.

Este cazul – cel mai elocvent – al asa-numitului Razboi de O Suta de Ani, despre care scolarii inca invata ca a fost un conflict intre Franta si Anglia. In fapt, conflagratia a pornit de la o chestiune de succesiune la tronul Frantei, dupa moartea ultimului fiu al lui Filip cel Frumos.

Partidele nobiliare s-au impartit in doua tabere, dincolo de geografie sau apartenenta etnica (si la curtea engleza se vorbea tot limba franceza, limba nobiliara a normanzilor cuceritori si nu anglo-saxona specifica paturilor de jos).

Una care sustinea succesiunea la tron a regelui Eduard al lll-lea al Angliei, in numele mamei sale Isabela (fiica lui Filip cel Frumos) si o alta care, invocand o veche lege din vremea merovingienilor (“legea salica”) care interzicea succesiunea pe linie feminina, sustinea casa de Valois si pe regele Filip al V-lea.

Marii feudali s-au alipit unei tabere sau alteia in functie de propriile lor interese, uneori schimband taberele de cateva ori pe parcursul conflictului, dupa cum decurgeau operatiunile militare si negocierile cu partea adversa. Statul-natiune a rapit initial toata puterea acestor grupuri.

Simbolistica cea mai puternica – patrie, drapel national, imn, uniforma cu insemne specifice, etc – a fost confiscata de stat, la fel ca o mare parte a puterii economice si total a celei militare/informative. Astazi lucrurile s-au schimbat, asa cum vom vedea.

Companiile multinationale

Nu este niciun secret pentru nimeni ca gigantii multinationali dau deseori cu tifla guvernelor si isi impun propriile agende in fata grupurilor politice care au nevoie de ei ca de aer pentru a se mentine la putere sau a castiga puterea politica.

Economia americana are o “cifra de afaceri” de peste 14.000 de miliarde de dolari anual. Aceasta infricosatoare maree de bani nu se afla insa nici la Fort Knox si nici la dispozitia secretarului Trezoreriei si cu atat mai putin la dispozitia FED.

Guvernul/statul gestioneaza, de fapt, doar o felie minuscula pe care are dreptul sa si-o taie prin taxe si impozite. Niciun functionar public nu poate aspira la un venit personal nici macar la nivelul inferior al mangamentului privat.

“Cel mai puternic om din lume” (cum le place unora sa-l prezinte pe ocupantul vremelnic al Biroului Oval) nu castiga decat 400.000 de dolari pe an, un venit care l-ar face sa zambeasca pe orice director de mijloc al unei banci de investitii de talie medie. Bine, dar omul de la Casa Alba detine o imensa putere simbolica – ce importanta au banii?

A pune chestiunea in acesti termeni nu inseamna a reformula celebra intrebare stalinista vizavi de diviziile papei?! Corect spus este “omul de la Casa Alba” DETINEA o imensa putere simbolica, in vremea in care acolo se afla F.D.Roosevelt sau inaintasul sau cu acelasi nume, Theodor “Teddy” Roosevelt, care a dat numele celei mai cunoscute jucarii din America, “Teddy Bear”, dupa ce propaganda timpului a pretins ca a crutat o ursoaica cu pui in timpul unei partide de vanatoare.

Dupa ce Bill Clinton – aproape de finalul unui exercitiu administrativ cu rezultate bune in economie si in politica externa – a fost terfelit in numeroase scandaluri financiare sau sexuale, iar “urmasul” sau republican George W. Bush a fost ridiculizat zilnic in emisiuni tv. transmise in toata lumea si ironizat sistematic de editorialistii “liberali”, ne intrebam cam de ce putere simbolica mai dispune, de facto, presedintele american (fireste, este vorba si de alti lideri politici, nu doar de cei americani).

Prin comparatie, un Warren Buffett este intangibil in dosul unei cifre de afaceri care depaseste bugetul national anual al multor stare emergente.

Tranta politicienilor cu marile trusturi pare un sport abandonat: campaniile electorale costa prea mult, iar companiile pot proceda la relocari, lasand somera o populatie care nu va vota cu siguranta cu cei care i-au alungat pe oamenii care semnau cecurile la final de saptamana.

Statul ofera asigurari medicale labile si o protectie din parte unei politii adesea corupte si mai mereu incompetente. Compania ofera asigurari private de lux si protectia din partea unor firme specializate, de asemenea private, mult mai eficiente decat clasicele echipaje de interventie prost platite si prost inarmate.

Orice personalitate semnificativa nu incredinteaza securitatea sa si a familiei sale politiei: pare o gluma sa o faca. Asadar, statul nu mai are monopolul absolut asupra asigurarii securitatii personale (parte importanta a puterii militare).

Serviciile de informatii au pierdut de asemenea teren in fata competitorilor privati – circa 30 la suta din activitatile lor au devenit “externalizate” (adica private) in ultimul deceniu. Cele mai multe companii isi au, mai mult sau mai putin voalat, propriile lor miniservicii de informatii, mai ales cu rol de protectie informatica si economica.

Companiile isi au propria forta economica (cifra de afaceri), forta aproape militara (firme private de informatii si interventie) si o forta simbolica de temut (insemne, tabu-uri consacrate de psihologi redutabili care spun si ce muzica trebuie sa asculte – sau sa nu asculte – salariatii in timpul programului sau dupa program, sarbatori interne care le intrec in fast si simbolistica pe cele nationale, etc).

Ele isi desfasoara activitatea simultan in mai multe state si nu mai depind dramatic de autoritatile vreuneia dintre acestea.

“Trupele” lor de lobby sunt gata sa asasineze in fasa orice initiativa neconvenabila a legislativului si/sau executivului si sa impuna pe agenda publica – mai ales prin intermediul presei incorporate – orice subiect convenabil, transformandu-l rapid in “interes national” (o sintagma tot mai greu de definit, in treacat fie spus).

O parte consistenta a publicului american este convinsa, de pilda, ca interesele petrolistilor americani ar fi fost, de fapt, motorul interventiei in Irak, indiferent cat de “adevarata” sau “neadevarata” ar fi aceasta presupunere: asta demonstreaza ca in ochii publicului larg companiile sunt percepute deja ca “jucatori singuratici”.

De altfel, in anii ’60-’70, in timpul Razboiului Rece, cand inamicul public numarul unu era comunismul in expansiune sprijinit de Moscova, institutiile americane nu au ezitat sa intervina in America Latina pentru a salva interesele unor companii care investisera acolo si erau amenintate de nationalizari.

Haina ideologica/simbolica sub care se imbraca asemenea “interventii” a devenit doar tot mai stravezie si mai lipsita de credibilitate. In jocul de putere – si nu doar pe taram economic – statul-natiune pierde halci intregi din puterea rezervata doar lui altadata in favoarea marilor companii.

Asemenea marilor seniori feudali de alta data, acestia nu ezita inclusiv sa critice acerb puterea centrala atunci cand aceasta nu le satisface doleantele si sa ii aduca aminte de la obraz ca traieste din taxele si impozitele platite de ei.

Recent, cand in SUA lacomia irationala a bancilor de investitii a impins economia financiara intr-o criza severa, politicienii nu au ezitat sa puna nota de plata tot pe umerii contribuabilului, sub presiunea unui lobby bancar din sanul caruia provenea, de altfel, chiar seful Trezoreriei, Henry Paulson, fost presedinte al Goldman Saachs.

Acest fenomen de translatie al puterii este mai evident in SUA sau Japonia decat in Europa, dar transferul de autoritate national-central in care este angrenata Uniunea s-ar putea sa-l potenteze pe viitor si in acest spatiu.