Cu o săptămână înainte de 1 decembrie, uitându-mă la o filmare cu oameni plecând în căruţe din Baia Mare către Alba Iulia, îmbrăcaţi în straie populare, cu steaguri, mândri şi entuziaşti, chiar dacă în faţă le stăteau câteva zile bune de mers pe frig, ploaie, ninsoare, am avut brusc revelaţia faptului că noi românii am învins, până acum, istoria. Şi am făcut asta nu cu realizări măreţe, nu cu metropole aglomerate pline de edificii şi monumente spectaculoase, cu drumuri largi pe care să se înghesuie negustorii sau armatele, ci cu satele noastre simple şi aerisite, cu calul şi căruţa, cu drumurile înguste, cu potecile de munte.
Ca să ne întoarcem la titlu şi luând autostrada ca pe un etalon al măreţiei vremelnice a unor state puternice şi întinse, autostrăzi au făcut imperiile dinaintea romanilor, au făcut şi aceştia (căci cam asta erau drumurile romane la timpul lor) şi alţi imperiali ulterior lor şi totuşi s-au dus; s-au stins, s-au pulverizat, au pierit. Tot astfel s-a întâmplat cu destule popoare angrenate prea intens în proiectele imperiale.
Mă gândesc la cal şi căruţă (cu care românii se mai deplasează încă, în timp ce în alte locuri sunt oameni care nu le-au văzut nicicodată în mod real şi se deplasează numai cu „minunile” tehnicii actuale) ca la o măsură a aşezării românilor în istorie, adică a simplităţii lor (la rândul ei măsură a unei reale rafinări), a modestiei, a smereniei chiar, adică a relaţiei lor cu Creatorul. Mă gândesc la ele ca la o expresie a aşezării interioare a românilor, aşezare care, deşi am fost aici în calea tuturor vânturilor migratoare sau imperiale ale Europei, ne-a ţinut pe aceste ţinuturi – restrânse, e drept faţă de dimensiunile lor iniţiale – ca un popor imposibil de confundat cu altele, un popor viu după multe mii de ani, nu o amintire din textele istoriei.
Au dispărut imperii, au dispărut oraşe de dimensiuni impresionante chiar şi pentru aceste zile, au fost acoperite de praf drumurile acestora, iar noi, cu caii şi căruţele noastre încă suntem. Şi nu oricum, ci ca nişte mărturii ale unor procese extrem de elaborate, la capătul cărora putem regăsi satul românesc ca o expresie a concentrării admirabilului ca normal. La fel cum a reuşit Brâncuşi (şi nu întâmplător, mergând pe aceeaşi linie a concentrării şi sintezei în forme pure) cu operele sale faţă de arta de până la el. Căci Brâncuşi, înainte de a fi un artist, un călător prin lumea artei şi cea grografică, a fost – după cum avea să o meţioneze cu orice prilej – un produs al satului românesc. Despre cum a reuşit satul românesc această performanţă am să-l las pe Ernest Bernea să vă spună câteva cuvinte, scoase aici din lucrarea sa „Civilizaţia română sătească”.
Satul reprezintă civilizaţia românească. … Aceasta, pentru că civilizaţia oraşelor noastre este de dată recentă şi, în raport cu datele aceleia după care a fost copiată, neîmplinită, în curs de realizare, iar civilizaţia satelor noastre este străveche, este originară, plămădită odată cu neamul acesta şi deplin realizată.
(….)
Plecând de la această constatare, ne putem da seama că civilizaţia română sătească este deplina păstrătoare a unor vechi tradiţii locale şi că, prin însuşirile sale de căpetenie, prin realizarea sa deplină, reprezintă un centru de iradiere în centrul şi sud-estul Europei, de la Nistru până în Adriatica şi din Carpaţii nordici până în câmpia Tesaliei.
Civilizaţia română sătească are un gen propriu, pornit dintr-un fond străvechi, pierdut în negura veacurilor, şi pe care încă îl poate arăta strălucit mitologia precreştină aflătoare azi în satele noastre de pe o parte şi alta a Carpaţilor, şi are o perfecţiune, o experienţă vie, de continuă îmbogăţire către forme pure, aşa cum ne-o arată mai ales arta noastră populară. În acest fel, civilizaţia română sătească, prezentă azi sub ochii noştri, ne poartă în adâncimi de milenii şi, prin observaţie directă, ne dezleagă probleme de istorie acolo unde documentul scris lipseşte cu desăvârşire.
Satul românesc are un conţinut de viaţă străveche. Un trecut îndepărtat ne este pe această cale prezentat nu în resturi moarte, ci printr-un document viu; viaţa multora din aşezările noastre de munte ne prezintă nealterat nuclee dintr-o lume demult trecută.
Satul românesc este cel mai expresiv şi mai bogat document al istoriei neamului. Aceasta pentru că deseori – aşa cum este şi în cazul poporului nostru de ţărani – adevărata istorie începe acolo unde sfârşesc documentele scrise. Pe această cale mersul în trecut este mai real, mai adânc şi rodnic.
(…)
Civilizaţia română sătească este o realitate unică. Din orice punct de vedere am privi-o, ea prezintă o viaţă, un sens, un fel propriu de a fi. Civilizaţia sătească este unică în origina ei, în structura şi în substanţa ei. Ceea ce o face în primul rând să fie atât de interesantă este firescul ei, este origina sa locală. Pământul românesc, casă a poporului dintru început, a crescut această civilizaţie sătească. Unitatea geografică a pământului românesc, Dacia, a dat cealaltă unitate a formelor de viaţă şi a tuturor valorilor.
Civilizaţia română sătească este o civilizaţie primitivă, în adevăr, fără dimensiunile şi strălucirea aceleia orăşeneşti a popoarelor din Apus. Condiţiile istorice care l-au plămădit şi purtat, starea începuturilor acestui popor nu a putut rodi în aceste dimensiuni şi în acest sens; ne-am format şi ne-am păstrat în sate, în aşezări crescute firesc, netulburate de furtunile de sus. De aceea satul românesc are o structură atât de singulară şi atât de organică; satul s-a împlinit într-o lume a sa, o lume închisă, şi nu a irupt vulcanic.
Această stare a fost şi un loc al conservării civilizaţiei şi neamului românesc însuşi.
Civilizaţia română sătească nu are nimic monumental şi nimic titanic, dar are, în schimb, o ţesătură măiestru alcătuită, are un firesc şi o armonie deplină. Satul nu se poate măsura cu oraşul în planul realizărilor temporale, dar îl întrece, desigur, în acela al valorilor spirituale. Neputinţa neamului românesc de a se realiza pe plan politic şi material l-a închis în sine (faţă de celelalte popoare), dar l-a deschis faţă de Dumnezeu. Durerea şi sărăcia, povara vremurilor grele pe care neamul a purtat-o îndelung, au adus la viaţă un tip uman de o mare înălţime spirituală, un om ales, un om simplu şi adânc. Civilizaţia română sătească este întemeiată pe o anume viziune de viaţă, pe un anume stil etnic, care se desprinde din omenia românească. Ţăranul român este creatorul acestei civilizaţii, în care se îmbină permanent utilul cu frumosul, gravul cu subtilul.
Satul românesc este o aşezare omenească definitivă, un organism perfect. Viaţa pe care o cuprinde, chipurile în care se înfăţişează închid în ele o substanţă etnică locală, o substanţă unică, aceea românească. Viaţa concretă, produs al istoriei, este aceea în care găsim substanţa şi calitatea românească.
(…)
În faţa valului de artă lipsită de frumuseţe al oraşelor noastre invadate de chipuri atât de străine felului românesc de a fi, arta ţăranului român aduce o simţire de mare puritate şi de precis meşteşug. În faţa extremismului artistic de origină străină, curent care a dominat arta cetăţii, ţăranul cu experienţa lui de veacuri, deşi anonim, dă viaţă unor opere de adevărată artă. Vădit lucru, ţăranul român dovedeşte o mare superioritate în înţelegerea şi tratarea frumosului.
Când ţăranul face artă, el exprimă o lume adâncă de frumuseţi şi încercări. Dimensiunea metafizică a trăirii sale, tot conţinutul de idei şi sentimente de care dispune, se exprimă sincer în operele sale de artă, fără nici un fel de intenţii periferice. Aceasta, pentru că temeiul creaţiilor sale este profund uman, nu numai formal, este rodul unei spiritualităţi autentice. Adevărul singur şi muzica pură străbat operele artei ţărăneşti.
(…)
Ţăranul român trăieşte într-o ordine cosmică desăvârşită, în care toate lucrurile sunt firesc şi definitiv fixate, în care cugetul şi fapta se nasc şi se consumă după legi neschimbătoare, revelate. Marea rânduială a lumii se răsfrânge întreagă, ca soarele în picătura de rouă, în cele mai mici lucruri şi fapte ale omului satului românesc. Îmbinare de religie şi magie, de muzică şi farmec, viaţa spirituală a ţăranului român stăpâneşte înţelesuri adânci, preţuri adevărate asupra naturii lucrurilor şi omului, asupra sensului vieţii şi cuprinsului ei.
Acest sat astăzi nu mai există decât, pe ici-colo, ca muzeu în care se mişcă oameni tot mai îndepărtaţi de esenţa înaintaşilor lor. Pierduţi în admiraţia faţă de magia tehnologică a oraşului, satul şi-a pierdut memoria, pulsul, fluidele vitale care îi defineau existenţa.Astăzi pare a fi venit şi pentru noi momentul pulverizării în istorie, înţepenirii în „trecut”, cu un prezent lipsit de substanţă şi de corporalitate, cu un viitor anonim în care să nu mai putem fi deosebiţi de ceilalţi. Vom dispărea oare ca români, sau vom reuşi să ne recuperăm memoria şi bogăţia spirituală pentru a trece mai departe, smeriţi şi simpli, dar inconfundabili, prin istorie. Voi încerca să răspund într-un alt text.
Autor: Paul Ghițiu
Sursa: Solidaritate europeană
Adauga comentariu