Fenomenul dezumanizării, despre care scriam în postarea anterioară, se traduce şi prin incapacitatea omului de a iubi, de a oferi şi a primi iubire. E un gol interior apasător care împiedică adevărata întâlnire cu celălalt, dar şi cu propriul sine, eliberat de măşti. Oamenii care poartă în fiinţa lor acest gol sunt captivi într-o singurătate sufletească ce-i separă de ceilalţi şi-i face neputincioşi în a crea conexiuni împlinitoare.
Când nu poate iubi, fiinţa umană, întrucât se restrânge foarte mult, devine, din chip al lui Dumnezeu, un individ, al cărui univers se reduce la sine şi, întrucât inima lui se închide, ea nu mai poate îmbrăţişa în ea frumuseţea lumii ca dar, nici nu poate primi în dar îmbrăţişarea altora. Această limitare înseamnă o ferecare în propriul egoism – în fond, o formă de idolatrizare a sinelui, pe „altarul” căruia este sacrificat propriul suflet, dar, ceea ce e şi mai trist, de multe ori şi sufletele altora.
Această limitare se traduce inclusiv prin pierderea capacităţii de a vedea (după cum spunea un mare duhovnic, „iubirea e văzătoare”) – de a-l vedea cu adevărat pe celălalt. Aceasta e adevărata criză a relaţiilor. Când se întâlnesc oameni care nu se văd cu adevărat unii pe ceilalţi, se întâlnesc, de fapt, măşti între ele. Astfel, rămânem ascunşi, însinguraţi, ratând reala cunoaştere şi întâmpinare a celuilalt şi, implicit, cunoaşterea şi întâlnirea cu noi înşine.
Capacitatea de a vedea presupune nu doar discernământ, dar şi sensibilitate sufletească, ce ne pune în legătură cu Taina. A vedea frumuseţea din oameni pare a fi un exerciţiu tot mai dificil, într-o lume în care deformarea şi deconstrucţia omului sunt „idealurile” după care se conduce societatea Noului Normal (în „marşul” accelerat spre o epocă postumană), în care acest om, redus la sine şi condus de mândrie, aspiră să obţină un loc „privilegiat”.
Din cauza acestei afectări a vederii, omului care a acceptat să alunece în acest reducţionism nu mai poate contempla existenţa şi oamenii din perspectivă iconică.
Cred că adevărată lecție pe care trebuie să o învățam în aceasta viață este lecția iubirii. Este ideea principală ce se desprinde din citatul de mai jos, extras dintr-o carte pe care am tradus-o anul trecut, scrisă de cunoscutul preot ortodox american Părintele Stephen Freeman. Din nefericire, lumea de astăzi se afla sub semnul neiubirii distructive a lui Cain (care „nu l-a putut pe Abel ca pe fratele său”). În acest context, în care fenomenul dezumanizării a căpătat proporţii fără precedent, după cum arată mai multe cercetări, iar criza relaţiilor este resimţită tot mai acut şi apăsător, există temerea că instaurarea transumanismului, a unei tiranii antiumane cum nu a cunoscut vreodată omenirea, nu va întâmpina mai deloc opoziţie (e un proces care se află în derulare şi avansează deja rapid).
Pr. Stephen Freeman ne aduce în atenţie, în carte, acest dureros adevăr: „Cel mai devastator efect al lumii moderne asupra oamenilor este tendința ei de a eroda integritatea noastră de persoane create după chipul lui Dumnezeu.”
Calitatea întâlnirii noastre cu celălalt depinde de profunzimea întâlnirii noastre cu Dumnezeu. Dacă înţelegem viaţa şi relaţiile nu ca posesiuni, ci ca daruri de la Dumnezeu, prin care nu ne reducem ca oameni, ci, dimpotrivă, ne lărgim inima şi ne punem în lucrare, ne manifestăm, în mod rodnic, calitatea de oameni, atunci vom şti să distingem între oamenii-dar şi oamenii-mască. Pe primii îi vom întâmpina cu bucurie, îi vom îmbrăţişa şi păstra în inima şi viaţa noastră şi vom face rodnică întâlnirea cu ei, aşa cum vederea „iconică” are un efect rodnic, transformator. În timp ce oamenii-mască – falsificatorii, de sine şi de ceilalţi – vor fi lăsaţi în urmă, după ce ne vom fi învăţat lecţia cea mai importantă din această viaţă, despre întâlnirea, în Adevăr, cu noi înşine, cu celălalt şi cu Dumnezeu.
Irina Bazon
Citatul din Părintele Stephen Freeman:
„Existăm ca persoane doar prin iubire. În teologie, iubirea este cea care face distincţia între oameni ca simpli indivizi și oameni văzuţi ca persoane, creaţi după chipul lui Dumnezeu. Un individ nu are nevoie să iubească pe nimeni și nimic. Un individ există aşa cum există şi o piatră. Nu este o existență potrivită pentru o făptură creată după chipul lui Dumnezeu, ci un mod de existență pe care păcatul l-a născut în noi. Iubirea presupune străduinţă.
Însă a exista ca persoană înseamnă a exista prin iubire. Astfel, trebuie să existe alți oameni pe care să-i iubim. Din acest motiv se spune că cineva nu poate exista ca persoană fiind de unul singur. Din acelaşi motiv trebuie, în cele din urmă, să ne iubim vrăjmaşii și pe toți oamenii, întrucât, a nu iubi pe cineva înseamnă a ne nega existența noastră adevărată. Atunci când păcatul a intrat în lume, printre primele sale consecinţe a fost, inevitabil, crima. Într-un anumit sens, Cain nu și-a ucis fratele – întrucât nici măcar nu l-a putut vedea pe Abel ca pe fratele său. În fața lui Dumnezeu, el s-a lepădat de orice responsabilitate față de fratele său. Întrucât iubirea este un dar de la Dumnezeu și nu o creaţie a noastră (cel puțin, iubirea prin care existăm cu adevărat ca persoane), ea este fără limită. Fiecare act de iubire face fiinţa noastră şi mai profundă.”
(Părintele Stephen Freeman, „Creştinismul într-un univers cu un singur etaj”, Cap. X, „Taina persoanelor”, Editura Doxologia, 2024, traducere de Irina Bazon
Autor: Irina Bazon
Adauga comentariu