Privind retrospectiv ultimele decenii din Europa de Est, apare o imagine ciudată, aproape contradictorie. În unele state, patriotismul puternic, memoria eroică și discursul național au fost tolerate, uneori chiar încurajate tacit. În altele, aceleași reflexe au fost privite cu suspiciune, ironizate sau asociate rapid cu extremismul. Diferențele sunt prea evidente pentru a nu ridica întrebări.
Polonia și-a păstrat fără mari complexe cultul eroilor, memoria insurecțiilor, discursul anti-rus și patriotismul militant. Relațiile cu Bruxelles-ul au fost tensionate adesea, însă nimeni nu a încercat cu adevărat să dizolve fibra identitară poloneză. Dimpotrivă, într-un anumit sens, ea a fost acceptată ca parte a rolului strategic al Poloniei în noua arhitectură europeană.
În Ucraina, mai ales după 2014, lucrurile au mers și mai departe. Sub presiunea conflictului cu Rusia, s-a construit accelerat o identitate națională puternică, emoțională, uneori radicală. Simboluri care în alte contexte europene ar fi produs scandal au devenit tolerabile în numele necesității geopolitice. Occidentul avea nevoie de o Ucraină capabilă să reziste și, într-un asemenea context, naționalismul a devenit un instrument util.
Dar în România pare să se fi întâmplat altceva.
După 1990, România a intrat într-un proces lent și aproape imperceptibil de dezactivare identitară printr-un mecanism cultural și intelectual extrem de subtil. Aproape orice tentativă de discurs patriotic mai energic a început să fie suspectată automat. Ideea de suveranitate a devenit sinonimă cu provincialismul. Cultul eroilor a fost împins spre periferia discursului public. Memoria istorică a rămas prezentă ceremonial, dar golită treptat de forță emoțională.
Astfel s-a născut un paradox interesant: România a rămas stat național în sens juridic și administrativ, dar a fost încurajată să nu mai funcționeze ca națiune în sens mitologic și emoțional.
Dacă acceptăm ipoteza că elitele est-europene au fost modelate puternic de centrele de putere occidentale – prin finanțare, educație, presiune instituțională, integrare economică și validare externă – atunci diferențele dintre aceste țări încep să capete logică strategică.
Polonia trebuia să fie bastionul continental anti-rus. Pentru un asemenea rol, patriotismul era necesar. Memoria eroică devenea combustibil geopolitic.
Ucraina trebuia să-și construiască rapid o identitate capabilă să reziste presiunii ruse. Naționalismul devenea, din nou, funcțional.
România, în schimb, pare să fi primit o altă misiune: aceea de stat stabil, predictibil, profund integrat și lipsit de impulsuri ideologice autonome. Un fel de frontieră liniștită a Occidentului la Marea Neagră. în nici un caz o putere regională identitară sau un centru de iradiere ideologică, ci un spațiu disciplinat și complet ancorat în structurile euro-atlantice.
În această logică, diminuarea reflexului național nu ar fi fost un accident, ci o condiție a integrării fără turbulențe.
Un stat cu o poziție atât de sensibilă – între Balcani, spațiul ex-sovietic și Marea Neagră – devenea mai ușor de administrat dacă renunța treptat la marile pasiuni istorice.
Pentru că un naționalism românesc puternic putea reactiva teme considerate incomode:
relația cu Republica Moldova,
tensiunile istorice regionale,
raportarea la vecini,
autonomia strategică,
revendicările simbolice.
În locul acestor energii a fost promovat un alt tip de identitate: una tehnocratică, economică și administrativă. Cetățeanul ideal nu mai era eroul sau patriotul, ci individul mobil, conectat, european, consumator și flexibil.
Doar că asemenea experimente produc efecte secundare.
O societate poate supraviețui fără ideologii agresive, dar supraviețuiește mai greu fără mituri fondatoare, fără memorie eroică și fără sentimentul unui destin comun. Dacă elimini prea mult aceste componente, apare inevitabil un gol. Iar golurile identitare sunt rareori neutre. Ele sunt umplute fie cu apatie, fie cu cinism, fie – paradoxal – cu forme mult mai dure și mai emoționale de reacție identitară.
De aici poate și sentimentul difuz prezent astăzi în multe societăți est-europene: că li s-a cerut să fie europene, dar cu prețul suspendării propriei energii istorice.
Există însă și o interpretare mai largă, poate chiar mai importantă decât cazul României.
Poate că Bruxelles-ul nu a urmărit slăbirea unei țări anume, ci reducerea, în întreg Estul Europei, a mitologiilor eroice considerate incompatibile cu proiectul post-național european.
La urma urmei, Uniunea Europeană s-a născut din trauma secolului XX. Din perspectiva multor elite occidentale, tocmai exaltarea eroismului național, cultul sacrificiului și romantismul identitar au alimentat marile catastrofe europene. În consecință, noua Europă trebuia construită pe alte baze: comerț, prosperitate, reguli, administrație, tehnocrație și interdependență economică.
O Europă post-eroică.
Problema este că Europa de Est are o altă memorie istorică decât Occidentul. Pentru francezi sau germani, naționalismul putea apărea drept sursa tragediei. Pentru multe popoare est-europene, însă, identitatea națională a fost exact instrumentul prin care au supraviețuit imperiilor, ocupațiilor și dominațiilor străine.
De aceea, atunci când proiectul post-național occidental s-a întâlnit cu memoria istorică a Estului, au apărut inevitabil tensiuni. Pentru că aici patriotismul nu este perceput doar ca ideologie, ci ca mecanism profund de conservare colectivă.
Sursa: Anonimus.ro
Adauga comentariu