De unde dracului îi aleg ăștia de la partide ca să se brodească, să fie și cam într-o minte cu toții: Ciucă, Câțu, Câciu, Ciucu, Ciolacu?
Zile trecute scriam pe cristoiublog.ro despre două situri arheologice care s-au deschis pe strada mea, în fostul cartier al protipendadei scriitoricești antedecembriste, Drumul Taberei. Era în prag de Crăciun. Acum suntem în pragul Anului Nou. Sunt tot acolo!
Știe cineva cum îl cheamă pe primarul meu? Ciucu! Nu, că nici cu Mutu de dinainte n-a fost mare ispravă. Serios, nu am treabă cu numele domniilor lor, poate să-i cheme și (și nu pot să reproduc, aici, cum se exprimă poetul Mircea Dinescu în limba latină!), am o socoteală cu ceea ce fac ei, mai precis cu ceea ce n-au făcut.
Gropile, în care ai putea să pitești un tanc sovietic T-34 de aviația germană, sunt căscate în asfalt, puse la murat în apă de ploaie. Atâta apă, încât puradeii își pun bărcuțe din hârtie pe luciul său ca să vadă cum plutesc. Uneori, aruncă pietre sau alte obiecte contondente ca să le audă cum fac pleosc în apă. La fel și drojdierii cartierului, care își servesc perfuzia de votkă la fiolă mică spre mare. Aia produce un zgomot grozav, face și valuri.
Mâțele din cartier fără stăpâni oficiali (adică ăia miloși din cale-afară care le aruncă ceva pe geamul de la bucătărie, iar apoi se răstesc la ele: mai plecați dracu`, că v-am dat!) sunt cele mai câștigate de când cu șantierul. Pe deasupra gropilor vin țevile de apă caldă, iar adânc în pâmânt s-au creat niște vizuini. După miezul nopții, când se mai răresc oamenii pe stradă, tolănite pe țevile aburinde, mâțele miorlăie a cotoială și se adună. Ce paranghelii se fac serile astea pe sub pâmânt. Pe multe canale de-astea subterane s-au descoperit puieți de pește și alte zeci de vietăți, microrganisme. Nu ar fi de mirare ca la primăvară, în lacurile de acumulare din cartierele bucureștene așternute peste iarnă să prindem crapi chinezești și somni africani. Un adevărat ecosistem, ivit din prostia noastră și căcăcioșenia primarilor de arondismente, în frunte cu cel mare, zis și Cârlionț sau Grinch, de la primăria Parisului cel Mic.
Deasupra, adică la bloc, printre ființele superioare ale ecosistemului, amorțesc spre ora unu`, spre ziuă, caloriferele din fontă, iar apa caldă e bună de frământat colaci sau de bărbierit. De aceea, – și cu asta închei, vorba maestrului Ion Cristoiu la pastilele video-, de câteva zile caut diferite oferte pe net pentru un godin. Pe lemne, că pe gaze costă mai mult.
Așa că, desființez aragazul și hota, produc noxe și mă ustură ochii. Centrală nu pot să-mi instalez, e trămbălău mare. Trebuie să găsești pe scara vreo 3-4 fraieri ca și tine ca să facă treaba asta. Complicat, credeți-mă pe cuvânt, să te debranșezi de la comun și să cauți căldura în altă parte. Rămâne, în schimb, gaura hotei în peretele bucătăriei, pe unde pot să scot hornul godinului. Chiar am găsit ceva frumos, nu neapărat un godin, poate o sobă cu schelet din fontă, plăcile din teracotă frumos decorate, cu trei ochiuri. Pe unul faci mâncare, pe altul un ceai, ceva, iar pe cel de-al treilea poți să-l lași destupat ca să vezi ce minunat saltă flăcările în vatra ta de la bloc.
E mai ceva ca un șemineu de snobi proști (păcat ca nu e pleonesm), kitschoșenia aia oribilă, sinistră, electrică, lipită de un perete unde, dacă nu ai un metru cub de cărți, trebuie să pui ceva ca să dea bine când îți faci un selfie cu familia de sărbători. Soba mea stă pe patru picioare, la vreo 20 de cm de sol, cu capete de lei frumos dantelate pe mărgini. La fel și ușile pe unde vâri lemnele. Am mai văzut așa ceva, acum vreo 35 de ani, la un unchi, țăran din Siliștea Gumești, ajuns prin mahalaua Ferentarilor, nu avea nici gaze, nici canalizare.
Unul nu cred că este suficient, cred că o să comand două godinuri. Pe celălalt în pun în living. Mut biblioteca pe peretele de la sud, ficusul și trandafirii chinezești îi scot din decor, îi duc pe hol și las doar leandrul. Pun godinul în locul televizorului, iar televizororul îl așez pe masa de 12 persoane, restrânsă. Pe unde iese tubul de la aerul condiționat montez, provizoriu, țeva de la godin. Întrebarea de nota 10 a unui coleg de serviciu, după ce-i povestesc frenetic ce am de gând să fac. Mă ascultă atent, ca și cum n-aș bate câmpii cu grație și mă întreabă cât se poate de serios: Și cu lemnele ce faci, unde le ții? Cum unde, în boxă, la subsol. Mă grăbesc să cumpăr godinul și soba din teracotă acum, am auzit că în vară vor fi niște prețuri, mai ales că iarna lui 2022-2023 bate la usă și primarul cârlionț ne sare iar de la căldură! Pentru lumină sunt asigurat, am lămpile cu gaz de la bunică-mea, pe care le agăța în perete, lângă tranzistor.
La mulți Ani!
Autor: Ionuț Crivăț
Sursa: cristoiublog.ro
Adauga comentariu