Când politicienii tratează Curtea Constituțională ca pe un obstacol, nu ca pe un reper, democrația devine o încurcătură birocratică. Iar când legea e percepută ca o formalitate, libertatea devine o simplă opțiune.
Decizia Curții Constituționale privind pensiile magistraților a stârnit reacții care spun mai mult despre clasa politică românească decât despre legea în sine. În locul unui minim exercițiu de autocritică și respect instituțional, am asistat la un cor de iritații, reproșuri și ironii la adresa Curții. Oameni aflați în funcții publice, care ar trebui să fie primii gardieni ai statului de drept, au vorbit despre „găselnițe”, „proceduri inutile” și „decizii de formă”. De la premierul Ilie Bolojan și consilierul său Ionuț Dumitru, la lideri PNL, USR sau PSD, tonul a fost același: nerăbdare față de democrație și dispreț față de regulă.
Mulți dintre politicienii de astăzi nu mai analizează pentru că știu. Nu mai argumentează pentru că disprețuiesc și îi obosesc argumentele. Ei știu pur si simplu tot. Ce trebuie, când trebuie, cum trebuie. Știu cum să facă să ”funcționeze economia”, știu ce ”trebuie să facă Ucraina să câștige războiul”, știu cum ”trebuie” să funcționeze educația, cercetarea. Chiar și cum trebuie să trăiască românii. Evident, știu și cum trebuie să voteze.
Emil Boc a calificat decizia CCR drept „o găselniță”, Daniel Fenechiu a spus că „Curtea se contrazice”, iar consilierul premierului a explicat senin că tot scandalul e doar pentru „un aviz lipsă”. Aceste declarații, deși aparent tehnice, ascund o concepție gravă: că legea e o piedică atunci când nu convine politic. Forma, procedura, avizul — toate par pentru acești oameni simple formalități, de care statul s-ar putea lipsi „pentru a merge mai repede”. Dar exact asta separă o democrație de un regim autoritar: respectul pentru formă. Într-un stat de drept, forma nu e o hârțogărie, este garanția că puterea nu face ce vrea. Când politicienii vorbesc cu dispreț despre „proceduri”, în realitate își exprimă disprețul față de limitele propriei puteri.
PSD, PNL și USR, fiecare în felul său, au tratat decizia Curții ca pe un inconvenient temporar. PSD promite „o nouă formă a legii” în câteva zile, PNL deplânge „lentoarea Curții”, iar USR vorbește deja despre „referendum pentru modificarea Constituției”. Toate aceste reacții au un numitor comun: refuzul de a respecta decizia ca expresie a controlului constituțional. În loc să privească spre sine și să corecteze procedura, guvernanții preferă să dea vina pe Curte. Ca un reflex vechi: când legea nu se supune politicii, politica vrea să schimbe legea. Aceasta este, în fond, esența imaturității democratice – incapacitatea de a accepta că puterea are limite.
Majoritatea politicienilor români încă trăiesc cu tentația paternalistă că ei „știu mai bine” ce e just, că pot decide în locul instituțiilor independente și că pot vorbi în numele „societății”. Dar a vorbi „în numele poporului” împotriva unei instanțe constituționale este exact primul pas spre autoritarism. Istoria europeană a arătat-o: toți liderii care au disprețuit procedura au ajuns să disprețuiască și libertatea. Atunci când deciziile Curții sunt lăudate doar dacă validează voința guvernului, iar contestate dacă nu, nu mai trăim într-un stat de drept, ci într-un stat al dispozițiilor de moment. Când puterea se enervează pe lege, statul de drept devine o formă fără fond.
Istoria ne-a mai arătat unde duce disprețul față de lege. De la Germania nazistă la Italia fascistă și URSS, toate regimurile autoritare au început cu același gest: punerea voinței politice deasupra normei juridice. Carl Schmitt, principalul jurist al regimului nazist, spunea: „Toate drepturile derivă din existența poporului. Legea este doar expresia voinței sale, nu o limită pentru aceasta.” În această logică, judecătorii nu mai trebuiau să interpreteze legea conform normei, ci să decidă în „spiritul comunității naționale”, adică în conformitate cu ideologia nazistă.
Hitler a confirmat public această concepție în mai multe discursuri, mai ales în cel din 13 iulie 1934, după „Noaptea cuțitelor lungi”, când a justificat execuțiile sumare ordonate personal: „Eu am fost judecătorul suprem al poporului german. Am acționat în spiritul națiunii și am apărat statul.”
Mussolini, la rândul său, respingea ideea de justiție independentă. „Legea nu este un obstacol pus în fața guvernării, ci un instrument în mâinile celor care guvernează. Statul fascist nu se supune legii, el o creează.”
Iar Stalin mergea și mai departe, proclamând în 1938: „Partidul este mintea, onoarea și conștiința epocii noastre. El nu poate greși.”
Toți au avut același crez: puterea nu are limite.
Probabil românii nu vor ca instanțele să țină cont de lege, ci de „spiritul” celor care-i reprezintă, adică de guvern. Dar tocmai acest spirit al voinței absolute este ceea ce a îngropat democrațiile europene în secolul XX. Când puterea își permite să se enerveze pe lege, nu legea e problema, ci puterea. Iar istoria ne arată mereu același lucru: democrațiile mor nu atunci când sunt atacate din afară, ci atunci când sunt disprețuite din interior.
Când au fost anulate alegerile din decembrie fără ca națiunii să i se arate probe clare, cei care astăzi critică Curtea Constituțională au tăcut sau chiar au aplaudat. Când Călin Georgescu a fost scos din cursa prezidențială, au considerat decizia „înțeleaptă”. Acum, când Curtea nu a decis cum și-ar fi dorit, aceiași oameni o atacă, o ironizează și o amenință. Aceasta este logica puterii care nu mai recunoaște reguli, ci doar scopuri.
Este același reflex fascist pe care istoria l-a văzut de atâtea ori: puterea vrea tot, vrea mereu, și nu se oprește decât atunci când distruge ceea ce ar fi trebuit să apere.
Când premierul Ilie Bolojan subliniază că decizia CCR a fost luată „cu o majoritate strânsă, de 5–4”, nu face o simplă constatare statistică, ci lasă să se înțeleagă că știe cine sunt cei care „n-au votat cum trebuie”. Este o insinuare periculoasă, o formă mascată de presiune asupra unei instituții care ar trebui să fie intangibilă. Într-un stat de drept, asemenea nuanțe nu sunt întâmplătoare: ele transmit că puterea politică își permite să numere nu doar voturile, ci și judecătorii.
Când un premier anunță public că își va asuma consecințele, dar apoi, după decizie, mută atenția spre „probleme procedurale”, arată nu doar lipsă de consecvență, ci și lipsă de bărbăție politică. În loc să accepte decizia și să răspundă pentru propriile gesturi, preferă să insinueze greșeli la alții și să se ascundă în spatele majorității de voturi.
Adauga comentariu