Azi, s-a înființat în sediul Academiei Române Consiliului Academic Român (CAR). Este fascinant cum cel mai important for intelectual al țării a abandonat căutarea soluțiilor pentru a se dedica exclusiv văicărelii publice. Ioan Aurel Pop ne anunță cu un suspin că Unirea e gata, dar ne împiedicăm în șireturile unei legi pe care tot „nemuritorii” se declară prea neputincioși să o rescrie.
Foto Gemini
Aflat la final de mandat, Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, ne oferă un spectacol interesant de logică fracturată. Într-un discurs care amestecă misticismul Unirii de la 1918 cu ”birocrația prăfuită a legii din 2001” (ca și cum o lege nu este bună pentru că este veche), domnul profesor reușește performanța de a transforma o chestiune de administrare a unei instituții într-o dramă națională presărată cu obsesii etnice.
Este absolut uluitor cum, într-un moment festiv dedicat cooperării științifice, președintele celei mai înalte instituții de cultură din România simte nevoia să invoce „exemplul maghiar”. „Ei au făcut-o într-un an… eu îi știu, că le vorbesc limba”, spune domnul Pop. Și la ce ne folosește că persoana fizică Ioan Aurel Pop vorbește limba maghiară? Sau cum s-a stabilit și de către cine ca Ungaria trebuie să ne fie exemplu?
Carența de logică este strigătoare la cer: ce legătură are eficiența administrativă a Academiei Ungare cu faptul că noi (în fapt ei) nu suntem în stare, de 25 de ani, să modificăm o listă de filiale într-o lege? Să invoci limba vecinului ca pe o dovadă de expertiză în „metodele lor” nu e viziune academică, ci populism de cafenea. Dacă Academia Română este blocată în propria neputință de a propune o lege nouă (pe motiv că „nu ne pricepem”, după cum recunoaște însuși președintele ei!), vina nu e la Budapesta, ci la București. Dar cum nu te poți arăta cu degetul….
Domnul Pop ne propune o „acțiune a unificării” care începe nu cu strategii economice, infrastructură sau integrare europeană, ci cu dreptul Academiei de a deschide filiale „unde vrea ea”.
Logica președintelui Academiei: Dacă modificăm legea ca să facem filială la Chișinău, am pornit Marea Unire. În realitate, o filială academică este o structură administrativă. Să vinzi acest pas birocratic drept „cel mai important moment din istorie” pentru unificare este o exagerare care jignește inteligența publicului. Poate cea mai șocantă declarație este recunoașterea faptului că Academia nu a propus o lege nouă pentru că „nu ne pricepem să pornim lucruri, nu știm exact cum s-o facem”.
Dacă elita intelectuală a țării, „nemuritorii” Academiei, admit că sunt paralizați în fața unei pagini albe de legislație și că le-ar lua „încă 30 de ani” să scrie un text nou, atunci avem o problemă mult mai mare decât lipsa unei filiale la Chișinău. Această mărturisire a incompetenței administrative este ascunsă sub preșul naționalismului de paradă: „suntem români, ne iubim țara, dar ne bate un paragraf din 2001”.
Președintele Pop invocă procentul de 82% români și moldoveni (ca și cum moldovenii nu sunt români) ca pe un argument pentru eșecul administrativ. Ce legătură are demografia cu faptul că cineva „a înșirat trei filiale în lege”? Niciuna! Este doar o tentativă de a politiza un blocaj tehnic. Dreptul Academiei de a se extinde nu ar trebui să depindă de „sufletul de român”, ci de un management modern și de o viziune care să depășească obsesia față de ceea ce fac „colegii maghiari”.
În fine, discursul lui Ioan-Aurel Pop este simptomul unei instituții care trăiește în trecut, dar se teme de viitor. Să ceri puteri discreționare pentru Academie („să facă filiale unde vrea ea”) invocând fantomele trecutului și competiția etnică arată o slaba înțelegere a modului în care funcționează un stat de drept modern. Despre președinte, ce mai putem spune?
Unirea nu se face prin „modificări de articole” făcute cu teamă și nici prin comparații cu vecinii, ci prin competență. Iar când președintele Academiei spune „nu ne pricepem”, restul discursului despre 1918 devine, din păcate, doar zgomot de fond. Invocă 1918 dar de ziua națională, Academia nu a avut niciun eveniment dedicat!
Să spui că acum este momentul cel mai important, ignorând contextul imediat imploziei URSS (1991) este o dovadă de miopie istorică. Astăzi, Republica Moldova este un stat suveran, cu o Constituție proprie, aflat într-un echilibru geopolitic fragil, sub amenințarea directă a unui conflict la graniță. Să reduci acest context la „momentul cel mai important” doar pentru că ai semnat un protocol între academii este o desconsiderare a complexității situației.
Ce înțelege președintele Academiei prin „acțiunea unificării”? Din discursul său, reiese că unirea începe cu… o modificare a Legii Academiei pentru a permite deschiderea unei filiale la Chișinău.
Există o disproporție uriașă între miza proclamată (Unirea) și instrumentul propus (o filială academică). Este ca și cum ai spune că rezolvi criza climatică globală prin schimbarea becurilor din holul Academiei. Unificarea reală ține de alți factori. În fond, în cei opt ani de mandat nu cred că l-a împiedicat cineva să întreprindă demersuri reale în a face pași în această direcție. Și nu se începe cu a cere statului român să-i primească în Academie pe colegii din Republica Moldova și a le plăti indemnizațiile!
Afirmația că Unirea veche a început prin „unitate culturală și științifică” este o interpretare romantică. Unirea s-a bazat pe o elită politică care știa exact ce vrea. Nu ca cea de azi. Când președintele actual al Academiei recunoaște în aceeași suflare că „nu ne pricepem să pornim lucruri”, el anulează orice greutate a apelului său la unificare. Nu poți conduce o „acțiune a unificării” când recunoști că te simți învins de birocrația propriei instituții.
Declarația lui Ioan-Aurel Pop transformă un ideal nobil într-un exercițiu de imagine. Este o retorică a „pașilor mari” făcuți pe loc. Dacă „cel mai important moment din istorie” ne găsește cu o elită care nu știe să scrie o lege și care se uită cu invidie la vecini, atunci Unirea riscă să rămână, pentru încă 50 de ani, doar un subiect de discursuri de joi după-amiaza la sediul Academiei.
Petru Poni era președintele Academiei în timpul Marii Uniri. Conducea Academia în timp ce țara era pe jumătate ocupată, dar a reușit să integreze elitele din Basarabia în forul academic înainte și în timpul evenimentelor, oferind o viziune clară. Petru Poni nu s-a plâns că nu se pricepe la legi, ci a folosit autoritatea Academiei pentru a valida un proces istoric, fără să se compare cu vecinii sau să se lamenteze de birocrație. Mai mult, basarabeni precum Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, Ștefan Ciobanu au fost primiți în Academie. Poate ar fi meritat ca aceste personalități să fie evocate într-o zi de 26 martie, cu o zi înainte unirii Basarabiei cu România (27 martie) acum 108 ani.
În concluzie, denumirea de CAR este perfect adecvată: în timp ce pensionarii merg la Casa de Ajutor Reciproc pentru supraviețuire, academicienii noștri par să se fi reunit într-un CAR al ideilor puține, unde se împrumută reciproc cu iluzii istorice și neputință legislativă.
Pentru declarațiile președintelui Academiei Române: https://agerpres.ro/2026/03/26/pop-e-cel-mai-important-moment-din-istorie-putem-incepe-actiunea-unificarii-cu-republica-moldova–1541396
Autor: Ionuţ Cojocaru
…nu trebuie sa avem mari asteptari de la un mason de grad inalt… nici masoneria nu mai este (in Romania) ce a fost cindva…