E oficial! Un document publicat pe site-ul Institutului Cultural Român spune, cu subiect și predicat, faptul că în instituție se înființează un compartiment condus de „funcționarul de securitate al Institutului“.
Nici măcar oamenii care lucrează în ICR nu par să înțeleagă de când instituția, al cărei obiect de activitate este promovarea culturii, lucrează cu informații clasificate. Cu toate acestea, noua organigramă din Aleea Alexandru vorbește despre un Compartiment Informații Clasificate. „Această structură este organizată la nivel de compartiment și funcționează ca structură organizatorică distinctă, în subordinea directă a președintelui Institutului“, arată art. 81 din noul Regulament de Organizare și Funcționare al ICR.
Funcționarul care protejează
Ca orice compartiment instituțional, și acesta are un șef: „Conducerea este asigurată de funcționarul de securitate al Institutului prin ordin al președintelui Institutului, în funcție de legislația și procedurile aplicabile pe acest segment, iar în lipsa acestuia, în limitele mandatului dat de funcționarul de securitate al Institutului, de către persoana desemnată de acesta din cadrul compartimentului“. Cum se vede, treaba șefului pe securitate este și să desemneze alți șefi cât lipsește el care să facă muncă informativă. Sau poate ne joacă feste jargonul administrativ.
Dar nu. Un punct care înlătură orice discuție legată de posibile coincidențe etimologice sau folosiri nefericite ale termenilor este art. 82, unde scrie negru pe alb faptul că noul compartiment „asigură relaționarea Serviciul Român de Informații (sic n.r.), precum și cu alte structuri din domeniul protecției informațiilor.“
Spaima că se află
Este cel puțin interesant că o instituție care ar avea ca rost tocmai să se afle lucruri despre și din cultura română are un departament al cărui scop este să se asigure că lucrurile rămân discrete, spuse doar pentru urechile președintelui instituției, în teorie culturală. Și nu doar atât, Compartimentul Informațiilor Clasificate nu doar consiliază și informează șeful ICR, ci și „instituțiile abilitate în legătură cu incidentele de securitate, vulnerabilitățile și riscurile la adresa informațiilor clasificate, cercetează împreună cu structurile implicate cazurile de compromitere a informațiilor clasificate, propune măsuri de prevenire a unor astfel de situații și ține evidența incidentelor de securitate.“
Regulamentul de funcționare arată că treaba „organului“ de securitate din institut nu este chiar atât de pur informativă. Acesta „propune și inițiază norme, instrucțiuni, proceduri specifice cu privire la protecția informațiilor clasificate și activitatea de arhivă.“ Dintr-un motiv care scapă complet și arhiva acțiunilor culturale a institutului devine obiectiv în incidența secretizării informațiilor, funcționarul cu pricina având treaba să tot protejeze lucruri pe acolo.
Interpretarea de mai sus poate să pară răuvoitoare ori paranoică, neștiutoare sau ignorantă, dar, mai tare decât orice, cred că e normal să ne sperie un funcționar de securitate căruia organigrama îi prevede legal faptul că poate să facă, scuzați repetiția, orice: „îndeplinește orice atribuții în strânsă legătură cu activitatea specifică precum și alte sarcini dispuse de președintele institutului, în limitele de competență“.
Posturile înaintea legii
O serie de întrebări pe care le-am trimis Institutului Cultural Român cu ceva timp în urmă, fără să primim nici măcar promisul număr de înregistrare al cererii noastre, privea modul în care este gestionată lipsa de personal din filialele ICR din străinătate.
Angajații dispar din funcție. Li se termină mandatele, pe rând, consultanților, șefilor și, cum s-a întâmplat de curând la ICR New York, mai rămâne doar șoferul. Noua organigramă a venit cu posturi în plus. Dar potrivit celor cu care am stat de vorbă, 14 dintre acestea sunt doar pentru cabinetele demnitarilor. Cabinetele în sine au ceva paranormal. Guvernul a aprobat ordonanța de urgență privind sezonul România-Franța în luna martie. Ordonanța înființa cabinetele demnitarilor la Institutul Cultural Român. Consiliul de conducere al ICR aprobase deja organigrama în primele zile ale lui februarie, dar după cum vedem, se pare că era o organigramă pentru care legea încă nu era emisă.
Așa se explică și cum ICR a primit pentru anul acesta un buget mai mare de la Parlament, dar majoritatea filialelor își văd echipele evaporându-se, funcționari noi, precum cel de securitate, făcându-și apariția în Centrală.
De când Institutul Cultural Român a trecut în subordinea Parlamentului, schimbările repetate au făcut loc unei derute generalizate. Președintele în funcție al institutului, Liliana Țuroiu, are propria agendă pe site-ul instituției în care acțiunile festive se țin lanț. Viziunea pe care o anunța în timpul audierilor de acum un an pentru funcția pe care o deține rămânând un text fără acoperire: „industriile creative și culturale din România joacă un rol din ce în ce mai important în economie, iar stimularea și prezentarea lor poate fi una dintre liniile de forță ale strategiei ICR. ICR ar putea contribui real și major la internaționalizarea artiștilor români, după o selecție majoră. E fundamentală cooperarea cu instituțiile guvernamentale abilitate să efectueze programul de țară al României“. După 12 luni, selecția majoră, ca și instituțiile abilitate, par să se concentreze asupra informațiilor, institutul căpătând tot mai mult chipul unui birou al cărui scop principal este să coboare nivelul cultural la etajul mișculațiilor politice.
Când s-a început restructurarea ICR, voci insistente din lumea politică sugerau că nu instituția nu are sens și că Ministerul de Externe și cel al Culturii oricum au același obiect de activitate. În realitate, intervențiile repetate de genul acestei organigrame mută accentul de pe deschiderea și transparentizarea demersului cultural (să nu uităm că ICR este instituția care până în 2012 a asigurat cele mai multe traduceri și contacte între artiști români și străinătate, externele sau cultura fiind dintotdeauna în situația în care institutul este împins acum) pe exercițiul funcționăresc cu pretenții național securistice.
Secretele ICR
La începutul lui martie adresam prin biroul de presă al institutului întrebarea „Cum se explică faptul că refacerea organigramei ICR care ar fi trebuit să intre în vigoare de la 1 martie nu este nici acum cunoscută? Și care sunt măsurile întreprinse pentru repararea acestei situații?.“ Documentul publicat acum pare să răspundă. Celelalte întrebări fără răspuns erau:
– Cum se face că, în ciuda faptului că bugetul ICR a fost majorat pentru acest an, majoritatea filialelor din străinătate au primit bugete mai mici decât anul trecut?
– De câteva săptămâni, site-ul ICR este tot mai greu de accesat, în ce fel este acest lucru legat de schimbările legate de personalul care se ocupa de IT în institut, luând în considerare și faptul că parteneri ai institutului remarcă în această perioadă faptul că mai multe filiale răspund că nu își pot accesa nici măcar adresele electronice oficiale?
– De unde apar disfuncționalitățile de tipul celor de la New York (unde în curând nu va mai rămâne decât personal administrativ) sau Madrid, unde mandatul directorului actual expiră pe 2 aprilie și nu se știe încă în ce fel se va continua activitatea?
– Care este poziția președintelui actual al ICR față de aceste diminuări continue ale activității institutului pe care îl conduce, indiferent de creșterile bugetare alocate? Ce blochează activitatea ICR în opinia dânsei?
De mult timp așteptăm răspunsuri oficiale la întrebările trimise departamentului de presă al institutului. Orice adresă se pierde într-un fel de vid. Poate acum, ICR va putea să spună ce fel de informații clasificate vehiculează o instituție culturală și de când promovarea culturii este o treabă oficială a Serviciului Român de Informații.
Autor: Cosmin Tupa
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu