Am promis că vom analiza de ce România are întârzieri majore în recepţionarea şi cheltuirea fondurilor europene. Este de-a dreptul provocator să încerci o explicaţie în câteva rânduri ale unui editorial, fără a plictisi cititorii.
Bugetul UE este de circa o mie de miliarde de euro şi este distribuit pe un plan şeptenal (planul şeptenal se numeşte “cadrul financiar multianual”, dar tot un plan este). Sursele bugetului sunt, în principal, alocaţiile statelor membre (aprox. 1% din PIB-ul anual), o parte din taxele vamale cu ţările din afara Uniunii, o parte din TVA încasată pe teritoriul fiecărui stat membru şi alte câteva taxe mai mici. Acest buget este cheltuit în câteva mari direcţii (subvenţii directe pentru agricultură, dezvoltare rurală, programul regional, programele de coeziune socială, libertate, securitate şi justiţie, funcţiile externe ale Uniunii şi administrarea instituţiilor europene). În general, cheltuirea bugetului UE se efectuează prin intermediul instituţiilor statelor membre (deci teoria lui Liviu Dragnea că regiunile viitoare vor putea negocia direct cu CE este falsă). Să spunem că gestionarea instituţiilor europene nu costă mai mult de 6% din buget. Comparaţi cu costurile statului român de circa 23%… Este drept că UE nu are armată, apărarea UE fiind asigurată de NATO, adică de SUA.
Procedurile de cheltuire a bugetului UE sunt destul de elaborate, dar, în esenţă, ele se bazează pe un control rigid, o planificare riguroasă şi un calcul cost-beneficiu avansat. În multe privinţe, standardele administrative ale Comisiei Europene, Parlamentului European etc. au fost preluate de instituţiile statelor membre, în special de cele din centrul şi răsăritul Europei.
Prin urmare, statele membre dau fonduri şi primesc fonduri. Statele net donatoare sunt puţine. În ordinea transferurilor pe cap de locuitor, statele donatoare sunt: Suedia, Danemarca, Olanda, Finlanda, Germania, Italia, Marea Britanie, Franţa şi Austria. De la 120 de euro/an/locuitor în Suedia la 80 euro/an/locuitor în Austria. Nu pot să nu adaug şi Liechtenstein, cu peste 2.500 de euro pe cap de locuitor… Statele net primitoare sunt multe. Cele mai finanţate state din UE, calculat pe cap de locuitor, sunt Lituania, Ungaria şi Grecia, cu peste 400 de euro pe locuitor. Cele mai puţin finanţate state din UE pe cap de locuitor sunt Cipru, România şi Spania, cu sub 100 de euro pe cap de locuitor pe an. De ce există aceste diferenţe vom analiza în alte materiale. Să spunem doar că puterea de a negocia la Bruxelles, Paris, Berlin, Londra etc. depinde foarte mult de capacitatea de guvernare internă. Care, după aprecierea publicului românesc, este uşor mai ridicată decât a unui aspirator.
Pentru a primi fondurile europene (fie cele de pre-aderare Sapard, ISPA, Phare, fie cele ale bugetului şeptenal) este nevoie de legi, regulamente, instituţii şi cadre specializate.
Aici au fost principalele cauze ale întârzierii României.
În perioada de pregătire a aderării (1 ianuarie 2005 – 1 ianuarie 2007), Guvernul României a tratat foarte superficial problema bazei legislative, creării instituţiilor (ca să dai subvenţii directe la milioane de agricultori ai nevoie de mii de cadre), pregătirii documentaţiei, asigurării fondurilor pentru cofinanţare. Am început planul şeptenal 2009-2012 cu o întârziere de doi ani.
În mai 2010, celor câtorva zeci de mii de funcţionari cu sarcina de a gestiona 34 de miliarde de euro în şapte ani li s-au tăiat drepturile, li s-a redus salariul tarifar cu 25% şi li s-a impus ca la şapte plecări din sistem să angajeze un singur om. Adică au crescut normele de muncă. Pentru mai bine de un an, lucrările de finanţare au încetinit din nou.
Din 2009 am avut patru schimbări de guverne şi trei prim-miniştri. Ministerele au fost amestecate, agenţiile de implementare au trecut de la un minister la altul, cofinanţarea a fost redusă. Din nou întârzieri.
Mai mult decât atât. În buna tradiţie orientală, agenţiile de implementare nu au fost conduse centralizat (de la Ministerul Finanţelor, Cancelaria primului-ministru ş.a.m.d), ci au fost date în feuda unor ministere. Care au creat reguli proprii, documente proprii, programe de calculator proprii, unele atât de opace că misiunile de auditare de la Bruxelles nu au fost capabile luni de zile să înţeleagă de ce, cum şi cât s-a cheltuit. S-a ajuns în situaţia că, dacă un solicitant are cerere la două programe, este obligat să genereze documente diferite, pentru aceleaşi teme, de două ori.
Iar cireaşa de pe tort a fost (şi este încă) faptul că, după aprobarea cererilor, achiziţiile publice au fost uneori coordonate în aşa fel încât numai un copil nu putea spune cine va câştiga licitaţia. Evident că aceste licitaţii au ajuns în situaţie de nedecontare sau de investigaţie antifraudă.
Pe scurt, toată problematica gestiunii fondurilor europene este în România, la Bucureşti, la noi. Comisia Europeană ne dă bugetul (care este mai mare decât contribuţia noastră), planul şeptenal, Tratatul de Aderare şi anexele sale şi aşteaptă documentaţia din partea noastră. Care nu vine sau vine făcută de mântuială. şi nu există nicio instanţă internă care să verifice de ce apar întârzieri, cum se pot recupera, cine este de vină.
Iar acum, în februarie 2013, este şi mai rău. Suntem în întârziere cu pregătirea planurilor multianuale, cu consultările publice asupra documentelor, nu se ştie ce balamuc se face cu regionalizarea şi descentralizarea, nu sunt consolidate bazele de date, nu avem destule cadre profesioniste (mulţi specialişti în fondurile europene au plecat din sistem după mai 2010 şi au devenit solicitanţi). După cum se arată, vom începe şi planul şeptenal 2014 – 2020 cu o întârziere de cel puţin un an. Spre norocul nostru, UE a mărit perioada în care putem cheltui banii alocaţi, de la doi ani după încheierea exerciţiului bugetar şeptenal, la trei ani. Deci în 2017 vom termina de cheltuit banii alocaţi încă din 2009 şi, probabil, dar nu este sigur, ne vom apuca de cheltuirea banilor alocaţi în 2014.
autor: Alin Teodorescu
sursa: curierulnational.ro
Adauga comentariu