În apărarea Țăranului Român

În vălmăşeala decembristă, când situaţia scăpată din chingile dictaturii era pe punctul de a scăpa şi de sub control, de sub controlul raţiunii, ceea ce s-a şi întâmplat, un artist inspirat dar şi gânditor, Horea Bernea, fiul altui mare gânditor, Ernest Bernea, în dezlănţuirea acelui tsunami, a căutat un pilon, dacă nu un pilon un stâlp, dacă nu un stâlp un par, ceva, de ce să se lege această casă care e România să nu o ia la vale.



Şi a găsit că cel mai sigur punct de sprijin, şi rezistent, şi de aceeaşi fiinţă cu casa aceasta România, e creaţia ţăranului român, ce a făcut el de-a lungul a multor mii de ani, crestăturile lui în lemn, ia femeii lui, cântecele şi jocurile lor, bocetele lor, într-un cuvânt: felul lor de-a fi. Se găsea acolo şi echilibru, şi statornicie, şi continuitate lină, fără hiatusuri, fără salturi în gol, exact ceea ce-i trebuia casei România, de fapt ceea ce ea tot făcuse, de ce se tot legase în atâtea şi atâtea furtuni prin care trecuse.

Atunci, Horea Bernea a făcut din Muzeul Partidului Comunist Român, Muzeul Ţăranului Român. A descleştat adică secera de ciocan şi, în loc de sperietoare pentru oameni, le-a pus să facă ce au făcut dintotdeauna când au fost nu în mâna partidului ci într-a ţăranului: secera să taie grâu, ciocanul să bată cuie în gard. Asta însemnând că orice lucru e bun atâta vreme cât e lăsat în rostul lui şi devine unealtă de tortură dacă îl scoţi din acel rost.

Numai că pe fiii şi nepoţii Partidului Comunist îi deranjează dacă lucrurile îşi văd de rostul lor. Lor nu le place că în muzeul care episodic fusese al taţilor şi bunicilor lor e acum Muzeul Ţăranului Român, ţăran pe care ei, fără să-l cunoască, îl urăsc cu aceeaşi ură cu care l-au urât taţii şi bunicii lor. Aceeaşi ură moştenită în subconştient, mai coclită însă, mai borşită (cum spune ţăranul), după dospirea ei în două sau trei generaţii.

Şi au pornit atacul asupra Muzeului Ţăranului Român.

Aici însă suntem obligaţi să deschidem o paranteză.

Până să atace Muzeul, au dat asaltul asupra Catedralei. Cum? O Catedrală creştină? Dar unde ne găsim? În Europa evului mediu? Dacă ne-am găsi în Europa de azi, care-şi dărâmă catedralele, da. Dar în Europa care înălţa catedrale?

Nu au scos o şoaptă că în Bucureşti s-a aprobat construirea unei megamoschei, deşi toate tratatele dintre Ţările Române şi Înalta Poartă prevăd expres că pe teritoriul românesc nu se vor zidi moschei în vecii vecilor. Se vede că lui Alah, că e mai Akbar, îi priesc spaţiile mari, numai lui Dumnezeu nu.

La Catedrală îi mai râcâia ceva. E singurul (singurul! unicul!) semn cu care generaţiile viitoare să arate că înaintaşii lor au cinstit Centenarul punctului de zenit al istoriei lor. Nimic, dar absolut nimic nu se face spre celebrarea Centenarului. Singură Biserica s-a apucat de capul ei să omagieze sutele de mii de vieţi date pentru existenţa României. Şi s-au năpustit asupra ei: ţie, Biserică, de Catedrale îţi arde, nu vezi că n-avem spitale, drumurile ni se prăbuşesc la inaugurare, şcolile cad pe copii, armata merge la poligon cu pistoale de jucărie? Şi toate astea din cauza ta. Fă-le pe astea, lasă prostiile, nu mai aduna societatea civilă a babelor la mitinguri de pupat moaşte!…

Măi, ce se pricep! Le umblă gura de parcă numai în conferinţe de presă au ţinut-o.

Numai că, vorba lui Badea George (ei nu ştiu că Badea George e Coşbuc, dar daţi-le pace):

Şi-au bătut o săptămână

Leşii-n zid; dar zidul, prost,

Sta pe loc, pe cum a fost.

Zidul Catedralei parcă nici n-ar fi aflat că a-nceput bătaia, oricât îl bombardau el sta pe loc precum a fost.

Catedrala Mântuirii Neamului e răspunsul la Mânăstirea Argeşului. Aici ziua ce zidea noaptea nu se mai surpa ci noaptea se-ntreia şi se înzecea. Măsuraţi-o, protestatarilor. Catedrala creşte noaptea. În Ziua Sfântului Andrei, sfântul, tot ca noi, aşa, mai redus, mai primitiv, care ne-a creştinat, va fi sfinţită. Veţi trăi un moment greu.

Văzând deci că zidul Catedralei nu numai că stă pe loc precum a fost dar tot creşte, şi-au mutat frontul la Muzeul Ţăranului Român. Dacă acesta-i parul care ţine România să nu o ia la vale, acesta trebuie bubuit.

Dar atacatorii nu sunt nişte demolatori de duzină. Ei sunt sofisticaţi. Ei sunt profanatori, ceea ce e cu totul altceva. Dacă la noapte Muzeul Ţăranului Român ar fi demolat, mâine dimineaţă cei mai îndureraţi ei ar fi. Pentru că ei nu vor moartea Muzeului ci umilirea lui. Aşa cum părinţilor şi bunicilor lor nu dărâmarea unei biserici le crea jubilaţie ci murdărirea ei, nu nişte ziduri prăbuşite voiau ei să vadă ci cum se balegă caii în altar pe sfânta masă. Tot aşa şi ăştia de acum. Nu rularea unui film într-un club de nudişti îi satisface ci desfăşurarea de scene cu homosexuali, pedofili, ambigeni între icoane vechi, în lumina pâlpâindă a unei candele, printre ii, cojoace şi opinci.

Pe asta vor ei să borască (vai, asta e exprimare academică?), pe creaţia ţăranului român.

În ce calitate mă revolt eu şi iau apărarea acelei creaţii a ţăranului român?

În calitate de exponat de muzeu, şi nu de muzeu oarecare, de Muzeu al Ţăranului Român. Şi nu vorbesc în metafore, folosesc termenii în accepţia lor cea mai proprie.

Uitaţi-vă bine la mine. Sunt printre ultimii, şi nu mai suntem mulţi, care am umblat în opinci şi în cămaşă de cânepă, şi asta nu la serbări, la Românii au talent, în studioul TV, ci la vaci şi la oi, rânind în poiată (o să vă traduc), cărând fânul, căpăluind porumbul.

Nemernicilor!

Pânza acelei cămăşi şi lâna din cioareci le-a tors Mama mea, nu la lampă de gaz pentru că era război şi nu se găsea petrol, la zarea focului de lemne. Tata era pe front, neisprăviţilor, şi o mână de femeie se zbătea să îmbrace şapte copii, şi torcea noapte de noapte, şi ţesea, şi croia, şi cosea. Şi toată truda aceea a ei, sfântă pentru că s-a făcut prin martiraj, este condensată într-un fus care se află în Muzeul Ţăranului Român. Nu vă dau voie să-mi jigniţi Mama cu spurcăciunile voastre.

Staţi puţin! Că acel fus nu a înfăşurat pe el numai tortul Mamei ci încă ceva mult mai de preţ. Mama mi-a făcut cămaşă şi cioareci ca eu să cresc mare, să mă însor, cu o fată nu cu un bărbat, să avem copii care, tot aşa, fetele să se mărite cu flăcăi şi feciorii să se însoare cu fete. Nu-mi spurcaţi voi acuma creaţia Mamei, creaţie pentru care a fost făcut Muzeul Ţăranului Român.

Voi, treaba voastră, nu vă încurc cu nimic, faceţi tot ce doriţi, unde doriţi, dar nu în prezenţa fusului pe care Mama a tors.

E singurul lucru pe care vi-l interzic.

Încolo, fiţi sănătoşi!

Autor: Miron Scorobete

Sursa: Dacia Edenica