În cartea „Colonialismul actual și colonia sa România“, apărută recent la Editura Mica Valahie, subliniam că actualmente capitalul internațional este într-o perioadă de ofensivă puternică.
Mărturii și efecte pot fi întâlnite la tot pasul, pretutindeni în lume, dar că rămân necunoscute consecințele pe termen lung, întrucât istoria modernă demonstrează că, după perioade de ofensivă masivă din partea capitalului, au venit, în urma tensiunilor acumulate, replici fie pe plan național, din partea muncii, fie pe plan internațional, din partea națiunilor afectate.
Mișcarea „vestelor galbene“ vine să confirme că în privința replicilor aproape nu poți ști de unde sare iepurele. Este o mișcare oarecum neașteptată. Și, oricum, de o amploare neașteptată. Și iată de ce. Se poate spune că marea depresiune economică din anii ‚30 ai secolului trecut s-a soldat cu o cedare de anvergură din partea capitalului în fața muncii în țările capitalismului dezvoltat, moment ce aparent a marcat mutarea, cel puțin până acum necontrazisă de realități, a accentului în expansiunea capitalului pe seama țărilor mai slab dezvoltate. În zilele noastre, lumea subdezvoltată pare a fi interfața ofensivei capitalului internațional și ar fi de presupus că, dacă va exista o replică față de o asemenea ofensivă, aceasta va veni din lumea subdezvoltată. Aceasta, cu atât mai mult cu cât munca din țările capitalismului dezvoltat beneficiază de pe urma expansiunii capitalului din aceste țări în țările mai slab dezvoltate. Liderii politici din țările capitalismului dezvoltat sunt suficient de maturi și înțeleg destul de bine lucrurile pentru a nu lăsa doar capitalul din aceste țări să se înfrupte din roadele expansiunii, deși acesta este copleșitor principalul beneficiar, luând măsuri prin care ceva să ajungă și la populația din țările respective.
Iată însă că mișcarea „vestelor galbene“ atrage atenția că munca din țările „diriguitoare“ mai are ceva de spus și nu a adormit cloroformizată de nivelul de trai incomparabil cu cel din lumea subdezvoltată și de tratamentul de care se bucură din partea capitalului, și mai de necomparat cu cel la care este supusă forța de muncă din colonii. „Vestele galbene“ sunt săracii lumii bogate. Deosebit de important de subliniat, săracii nu din zona excluziunii sociale, ci chiar din zona forței de muncă ocupate. De aceea sunt numiți „muncitorii săraci“, indiferent dacă sunt din Franța, SUA, Germania sau Marea Britanie. Sunt cei cu loc de muncă, dar care, după ce plătesc chiria, abia se descurcă din câștigurile salariale. Ca urmare, mulți trăiesc în rulote. Sunt deosebit de sensibili la inflație și la prezența în sine a imigranților, care se mulțumesc cu și mai puțin. Sunt adversarii globalizării, căci nu conștientizează ceva concret cu care s-ar alege de pe urma acesteia. Sunt, în ultimă instanță, un subprodus al marii polarizări sociale generate de colonialismul actual. Polarizarea de pe vremea colonialismului clasic – când sistemul centru/periferie era oficializat – se dovedește a fi fost un biet bebeluș în raport cu ceea ce există în momentul de față.
Polarizarea socială – pe deplin măsurabilă și măsurată – a ajuns halucinantă pe plan internațional, luând în considerare veniturile din cadrul puterilor coloniale și respectiv din teritoriile coloniale (țări emergente sau în curs de dezvoltare). Dar polarizarea este consemnată de statistici și în cadrul intern din statele-puteri coloniale, semn că profită de pe urma transferurilor de bogăție dinspre colonii spre statele-puteri coloniale înainte de toate capitalul și îndeosebi vârfurile lui. Nu numai lumea se împarte mereu mai dramatic între bogați, ce devin mereu mai puțini, dar mereu mai bogați, și săraci, ce devin mereu mai mulți și mereu mai săraci. Dar și în cadrul intern al statelor-puteri coloniale se derulează același fenomen, evident la alte dimensiuni și la alte amplitudini. Niciodată însă în Occident bogații n-au concentrat mai multă bogăție, iar sărăcia n-a afectat mai mulți membri ai societății, atât în termeni relativi, cât și în termeni absoluți, prin comparație cu același Occident, să zicem din anii ‚70-’80!
Polarizarea absolut halucinantă a bogăției a dus la „alungirea“ până la ridicol a așa-numitei „reguli 80/20%“. De peste un secol, economiști de renume ai lumii au fundamentat „regula celor 80/20%“ cu aplicabilitate în distribuția veniturilor, dar nu numai, într-o economie, indiferent care ar fi aceea. 80% din venituri se concentrează la dispoziția a doar 20% din populație, în timp ce 80% din populație abia dispune de 20% din ansamblul veniturilor. Regula este valabilă și în țările bogate, și în țările sărace, diferite fiind doar nivelurile absolute, dar în ce privește ponderile situația este aceeași. Ei bine, polarizarea bogăției determinată de colonialismul actual a adâncit discrepanțele de o manieră aproape înfricoșătoare în sensul că regula, apocaliptic întărită, funcționează la parametrii 90/10% și chiar 99/1%! Paroxismul 99/1% este consemnat, în materie de averi, între cetățenii centrelor coloniale și cetățenii periferiilor coloniale. Același paroxism este lucru comun în colonii! Dar și înlăuntrul centrelor-puteri coloniale regula a ajuns să opereze în parametrii 90/10%!
Deosebit de interesant este că în interiorul centrelor-puteri coloniale regula are parametri diferiți în materie de venituri salariale, respectiv de averi, îndreptându-se spre paroxism și aici în cazul averilor! Faptul pune în evidență intervenționismul statal din centrele-puteri coloniale care limitează discrepanțele salariale, prin difuzarea resurselor captate din transferul de bogății din colonii către păturile mai sărace, îndeosebi prin ridicarea salariilor mici (care apar fabuloase în raport cu cele din colonii!) și prin susținerea unor consistente programe sociale. Dar care nu oprește accentuarea polarizării în materie de averi.
Alungirea piramidei veniturilor și trimiterea regulii în distribuția acestora să opereze în parametrii 90/10% și chiar mai discrepant au dus, în centreleputeri coloniale, la una dintre cele mai tulburătoare schimbări economico-sociale: subțierea, până aproape de extincție, în unele dintre acestea, a clasei mijlocii, până nu de mult cântată ca osatura societății capitaliste moderne și baza democrației, dincolo de mai vechile atribute de coloană vertebrală a moralei creștine și chezășie a păstrării virtuților și valorilor familiale. Veniturile și mai ales averile se aglomerează atât de amețitor în vârf și, dimpotrivă, se sfrijesc atât de grav la nivelul celor care devin mereu și mereu mai mulți, încât nu mai există prezență semnificativă în zona clasei mijlocii. Toate abordările sociologice să le zicem clasice trebuie abandonate.
Readucerea pe frontispiciul social a clasei mijlocii a fost prezentată de Donald Trump ca reprezentând reînvierea „măreței Americi“ și a fost transformată în sloganul electoral cu care de altfel a devenit președinte. În Europa Occidentală, fenomenul nu a înaintat atât de puternic precum în America, dar sociologii au spus de mult că se așteaptă la evoluții și reacții similare. Mișcările „vestelor galbene“ din Franța și alte țări vest-europene arată că regiunea „recuperează“. Va reveni capitalul vest-european la politicile naționale sau persistă în delirul globalismului favorizant doar pentru puțini, pentru cei mereu mai puțini?! Va fi revitalizată sau definitiv îngropată clasa mijlocie?! Greu de răspuns, căci revitalizarea clasei mijlocii este incompatibilă cu alura luată de colonialismul actual.
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: România liberă
Adauga comentariu