Statul era principalul obstacol în tranziția după 1989 de la economia de comandă la economia de piață și apoi, din anii 2000, în colonializarea României.
Statul era singurul proprietar de active productive și, prin puterea ca atare deținută, singurul care se putea opune comenzii externe, însușită intern, „totul de la stat la privat“. Statul era, de asemenea, singurul care putea pune o anume rezistență în fața acaparării de către puternicul capital străin a tuturor sectoarelor și punctelor strategice din economie, altfel de neoprit, în condițiile în care capitalul privat românesc era la început și fără posibilități tehnologice și financiare.
Statul trebuia deci incapacitat: nu desființat, pentru că era nevoie de el să „legifereze“ și să parafeze cu acte în regulă propria distrugere spre asigurarea transferului către privat și, de fapt, în final către capitalul privat străin, cel cu mai mari potențe și cu poziții de forță deja ocupate în piață, pe plan european și internațional. Statul trebuia făcut incapabil de-a mai face ceva eventual neconvenabil! Și, ca atare, a devenit de la început și mereu și mereu după aceea subiectul și obiectul diversiunilor care, cu instrumentul etern al jumătăților de măsură, să-l anatemizeze spre a-l putea jecmăni.
Diversiunea, s-ar putea spune supremă, a fost „statul, cel mai prost administrator“ – jumătatea de măsură aruncată în eter spre a justifica deposedarea sa, fără vreo justificare a afirmației în sine. Niciunul dintre promotorii asidui ai formulei nu s-a străduit vreodată să cuantifice cât din această „administrare proastă“, evidențiată, de pildă, de pierderi în exploatare, provine dintr-o manageriere proastă și cât din folosirea structurii de stat avute în vedere pentru diverse politici sociale și, mai ales și mai ales, cât reprezintă din total devalizarea statului (furt, furt) din partea unor privați (firme sau indivizi), prin hoții financiare sau chiar fizice cu valiza.
Diversiunea a reușit neverosimil de mult. După numai 20 și ceva de ani, statul a ajuns să mai reprezinte doar 4% din cifra de afaceri obținută în economie. Restul se află la privat, împărțit cam în proporție de jumătate între capitalul românesc și capitalul străin, cu deosebirea că cel din urmă taie și spânzură în jumătatea strategică. Tulburător, dar nu întâmplător, poate peste 80% din crearea și dezvoltarea sectorului privat s-a făcut pe seama devalizării statului. Nu furtul sau alte mijloace să le zicem „ilegale“ au cântărit preponderent în devalizarea statului, ci mecanismul „legal“ al subfacturării când statul este vânzător și suprafacturării când statul este cumpărător. Ridicol – absolut ridicol –, diversiunea „statul este de vină“ continuă, cu toate că evident vina nu mai poate proveni de la cel ajuns copleșitor minoritar. Statul român a devenit atât de insignifiant, încât, într-adevăr, nu mai poate face bine, dar, să fie clar, nici rău!
În istoria ultimului sfert de veac al statului român ca instituție, justiția a avut un rol crucial. Să-l privim obiectiv! Un rol care face din justiție campioana jumătăților de măsură. Comanda externă – însușită intern – „totul de la stat la privat“ a fost, după numai vreo 20 de ani, aproape integral înfăptuită! Și, după cum subliniam, cel puțin în proporție de 80%, transferul de la stat la privat s-a făcut pe seama devalizării statului. Fără îndoială, oricât ar fi fost, așa cum se pretinde, sub papucul ingerințelor politice, dacă justiția intervenea cât de cât pentru legalitate, procesul dura vreo 200 de ani, și nu 20 de ani! Intervenția justiției s-a produs efectiv abia după ce procesul era ca și încheiat. Consecințele sunt dramatice. În loc de distrugerea hoților, s-a produs distrugerea statului, cu repercusiuni ireversibile. Venind la spartul târgului, intervenția justiției nu mai poate urmări, cum este normal, banul (după preceptul prea binecunoscut „follow the money“). Între timp, banul s-a dus pe Apa Sâmbetei ori s-a ascuns bine, prin diferite străinătățuri, ori zace în active productive din România, dar deținute de străinii de neatins. Urmărindu-se oamenii, și nu banul, pe de o parte, recuperările de prejudicii sunt obiectiv derizorii, iar, pe de altă parte, la fel de obiectiv, se face politică, alegându-se unii sau alții pentru investigare juridică și instrumentare de dosare. S-a ajuns rapid în faza în care justiția face mai degrabă jocurile în sfera politică, decât invers cândva, nu de mult. Se adaugă un ingredient apocaliptic. Pur și simplu, justiția română nu are voie să se atingă de noii stăpâni ai țării, adică de străini. Altfel nu se poate explica de ce justiția nu găsește vinovați decât români, în timp ce la butoane, adică acolo unde se pot petrece infracțiunile, sunt străini. Nu întâmplător dosarele atacate de justiție vizează fapte nu curente, ci din urmă cu 8-10 ani, pe când la butoane erau români, sau sunt instrumentate presupuse infracțiuni vizând sume absolut fără semnificație prin comparație cu amploarea devalizărilor și jafului economic. Dacă peste 70% din contractele de achiziție cu statul sunt angajate cu străini, atunci, din două una: ori corupție nu există, ori dacă există, așa cum se susține, în aceasta sunt implicați îndeosebi străini!
Sunt pur și simplu obiective, în asemenea condiții, dosarele aiuritoare, în afara standardelor firescului și logicului, care fac din justiția română campioana jumătăților de măsură: dosare de dare și luare de mită, doar cu mituiți, dar fără mituitori (cazul emblematic este dosarul numit „Microsoft“, din care lipsesc mituitorii, probabil pentru simplul motiv că aceștia nu puteau fi decât americani și, desigur, „mântuitorii“ nu pot fi instrumentați); dosare de trafic de influență în care nu există fapta, pentru că aceasta a fost inventată, deși neprobată, doar pentru a discredita! Că se face politică și nimic altceva este că un Adrian Năstase, care poate fi vinovat de înstrăinarea economiei naționale, a fost cercetat penal și condamnat pentru trafic de influență cu niște termopane, iar Liviu Dragnea, care ar putea fi suspect că deține averi peste averile județului din care provine, este condamnat pentru însușirea de foloase nepatrimoniale (voturi!) în cadrul unui referendum politic! Dacă nici asta nu este o jumătate de măsură, atunci de ce dracu’ anume este vorba? Și de ce o „jumătate de măsură“? Un răspuns îl oferă poate încercarea disperată de menținere a incriminării așa-zisului „abuz în serviciu“ fără prag, pentru a-i putea avea în laț pe găinarii români, căci oricum de baștanii străini care fură miliarde justiția română nu are voie să se atingă.
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu