Este ușor de observat că măsurile luate de guvernul Orban pentru înfruntarea crizei economice, generată în parte de epidemia de coronavirus, țintesc dintre cele trei paliere principale afectate de criză doar unul: firmele!
Cât despre oameni și bănci parcă nici n-ar fi în ecuație! Opoziția a reacționat sever: cum să nu se acționeze asupra cererii, respectiv să se sprijine direct consumatorii, adică oamenii?! Și imediat a inițiat proiecte de lege privind amânarea la plată a ratelor la credite, vizându-se deci și băncile. Guvernul a replicat că s-a urmărit supraviețuirea firmelor și prin implicație păstrarea locurilor de muncă. Argument corect, motivație incompletă!
În esență s-a petrecut ceva de așteptat. Constrânși de coronavirus să se arate cât mai mântuitori, politicienii, indiferent de tabără, s-au făcut a uita condiția de colonie a României, care nu poate face ce vrea, ci doar ce i se permite din partea stăpânilor externi, și care oricum nu-și poate ea permite să facă ce ar trebui pentru că nu dispune de posibilități și resurse. Din păcate pentru domniile lor, condiția de colonie, oricât de ascunsă s-ar dori să fie, scoate colții la vedere tocmai la ananghie! Respectiv, așa cum este acum!
În primul rând, cei care au acuzat că măsurile economice anticoronavirus au venit cu întârziere ar fi trebuit să nu treacă peste realitatea pe care o cunosc prea bine că era nevoie ca aceste măsuri să fie aprobate mai întâi la Bruxelles sau să primească un „Ausweis” de la Berlin, ca să-i spunem mai pe nume!
În al doilea rând, cei ce au invocat pentru măsurile economico-financiare anticoronavirus de luat exemple de prin SUA sau Germania delirează pur și simplu. În cadrul sistemului centru-periferie din colonialismul actual, aceste țări se află la un cap și periferia România exact la celălalt. Dinspre periferii spre centrele de putere există anual transferuri uriașe de bogății și resurse – în cazul României de câteva bune zeci de miliarde dolari (sau euro), îndeosebi în urma externalizării fără fiscalizare a profiturilor transnaționalelor – care permit centrelor respective să fie generoase cu „ai lor”, în timp ce periferiile trebuie să fie cât mai zgârcite cu „ai lor”!
În al treilea rând, emblematic pentru colonialismul contemporan, idioțenia „statului minimal” este recomandată de zor periferiilor de către cei din centrele de putere (ca să nu le împiedice cumva expansiunea companiilor proprii), dar nu este câtuși de puțin aplicată la ei acasă! Astfel încât statul american sau statul german sunt state puternice, în vreme ce statul român este un coate-goale fără resurse, fără putere. Și acest lucru se vede violent la o adică, atunci când vine de pildă coronavirusul!
În al patrulea rând, incriminata „mărginire” a ajutoarelor economice doar la firme are explicații coloniale precise! La ce ar folosi ajutoarele pentru oameni, care oricum n-ar putea fi decât derizorii, dacă firmele, adică locurile lor de muncă, se duc dracului? Ar mai viețui puțin consumul și apoi ar muri complet! Și cui ar fi fost să se dea ajutoarele pentru oameni: IT-iștilor care nu plătesc impozite deși au salarii triple față de medie, șefilor corporatiști care câștigă de 25-30 ori mai mult decât salahorii români sau „diasporiștilor flutură-vânt”, întorși acasă, căci, cu joburi pasagere sau sezoniere, au rămas fără vreun rost prin țările până acum ale făgăduinței aducându-și aminte subit de România, mai ales că își cer și recompense pentru voturile dirijate tocmai spre cei acum la guvernare?! Nu intenționez cumva să-i scuz pe liberali – căci cu un Cîțu, obsedat de aiureala cu „statul minimal”, oricum ne va fi păpat gaia și fără coronavirus! – dar e mai realist cum s-a procedat. Acestea sunt limitele unei colonii! Sau să se fi îndreptat ajutorul către cei cu credite bancare?! Cu ce sunt mai merituoși aceștia, în condițiile vitrege ale coronavirusului, decât ceilalți pe care sărăcia sau băncile însele i-au exclus dintre contractanții anteriori de împrumuturi?! Noroc că această problemă a rezolvat-o BNR, banca centrală ce se dă, prin abuz, drept „a României”, când ea este de fapt un lustruitor asiduu de ghete al băncilor străine.
În al cincilea dar nu ultimul rând, să vedem cum stăm de fapt cu firmele. În domeniu se va resimți „efectul de ciur”. Din păcate, transformarea României într-o colonie a luat forma dramatică a „splitării” economiei de pe teritoriul României în două economii distincte și ființând separat: cea străină, dominantă, care deține resursele strategice, activele strategice, pârghiile strategice, și cea românească, subalternă, căreia nu-i rămâne decât să pună pingele și să dea mereu înapoi! Prima n-are angarale sociale sau statale, ci doar „grija” de a face profit. Cea românească, mică și subcapitalizată, are toate angaralele pe cap (apărare, ordine publică, servicii secrete, sector bugetar, sănătate, educație) și va trebui să suporte și costul măsurilor economice, bune sau rele, luate pentru înfruntarea crizei. Deși practic cele două economii nu prea au legături între ele, măsurile economice vizează „ansamblul economic” care există mai mult în statistici decât în realitate. Și atunci consecințele vor fi filtrate de un ciur invizibil, dar extrem de selectiv.
S-ar putea eventual spune că în privința celei mai importante măsuri – respectiv garantarea (deocamdată până la 5 miliarde lei pe ansamblu) a unor credite acordate IMM-urilor – n-ar avea ce ciur să existe,deoarece IMM-urile se află în economia românească, nu în cea străină, unde domină transnaționalele. Să nu ne grăbim cu verdictele: peste 80% dintre IMM-uri n-au avut niciodată de-a face cu un credit bancar, rata de autofinanțare este în IMM-uri de aproape trei pătrimi, iar băncile contribuie la finanțarea lor prin credite în proporția ridicolă de sub 8%! Deci, dacă nu statul le dă creditul de susținere, ci doar le garantează creditul luat tot de la o bancă este mai mult ca sigur că, în majoritate copleșitoare, IMM-urile se vor lipsi de facilitatea cu pricina, preferând falimentul decât să aibă de-a face cu o bancă ce nu le-a acordat de fapt până acum decât ostilitate!
Ciurul va opera în forță în privința celei de-a doua măsuri: suportarea de către stat a plății șomajului tehnic. În afara firmelor din turism, hoteluri, restaurante, transport în cazul cărora lucrurile sunt mai clare, nu se știe de fapt ce se va întâmpla în restul sectoarelor, unde grosul din facilitatea respectivă va fi extras de capitalul străin, care, fără ezitări trebuie spus, nu este eligibil pentru ajutoare din partea statului român dacă motivele de întrerupere temporară a activității nu sunt nicidecum din vina acestuia, precum în cazul de față! Oricum, transnaționalele își vor continua sau nu activitatea în România în epoca postcoronavirus în funcție de interesele lor globale și nu cumva în funcție de interesele României sau chiar de generozitatea statului român în materie fiscală, improbabilă de altfel în epoca postcoronavirus. Dar chiar dacă își vor lua hala în spate și vor pleca din România, să fim convinși că n-o vor face înainte de a-și încasa de la statul român susținerea pentru șomajul tehnic pe o anumită perioadă, pe care și-o vor ticlui contabil pentru a cădea pe condițiile de acordare (tehnica este arhirodată în cazul profiturilor ca să ocolească fiscalizarea).
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: România liberă