Piaţa comună a fost o reuşită de dimensiuni istorice. Ea a sigilat în mod durabil pacea între Germania şi Franţa şi a avut o contribuţie importantă la prosperitatea economică a ţărilor reunite în sânul ei. Dar, vai, această reuşită a zăpăcit şefii noştri de stat. Ambiţii politice nemăsurate au venit să strice sărbătoarea şi să ruineze construcţia europeană. După unificarea germană, conducătorii francezi s-au temut ca partenerul nostru de peste Rin să nu basculeze spre Est. Pentru a-l reţine în centrul Europei, ei au conceput ideea unei monede unice. Ea n-a fost acceptată de către Germania decât cu condiţia ca viitorul euro să fie la fel de stabil ca fosta Deutsche Mark. Acest lucru implică absenţa inflaţiei, deci o politică monetară riguroasă din partea Băncii Centrale Europene (BCE). Acest lucru implică, de asemenea, o gestiune strictă a datoriei statelor membre. În acest scop a fost instituit un pact intitulat (în mod foarte optimist) « de stabilitate şi de creştere », impunând limite deficitelor şi îndatorării totale membrilor Uniunii monetare. În plus, acestea au fost declarate responsabile de propriile finanţe, orice intervenţie comunitară în favoarea unei ţări în dificultate fiind interzisă (clauza no bail out).
Cu toate acestea, numeroşi economişti au estimat atunci că o monedă unică va cunoaşte probleme cu atât mai grave cu cât zona sa de difuziune este mai eterogenă iar factorii de producţie mai rigizi. Date fiind aceste consideraţii, euro părea destinat eşecului. De avertismentele economiştilor nu s-a ţinut deloc seama. Voinţa politică avea să câştige asupra economicului, se spunea.
Când s-a pus problema de a determina care ţări satisfăceau criterile numite de la Maastricht privind accesul la moneda unică, atitudinea lăsaţi să se treacă şi compromisurile au început. Mai multe ţări, printre care Franţa, nu au ezitat să-şi cosmetizeze conturile prin metode « neconvenţionale ». Dar în ciuda tuturor acestor lucruri, mai multe ţari păreau încă blocate la uşa monedei euro. Să nu facem mare caz din lucrul acesta, din moment ce criteriile lor evoluau în sensul cel bun. Este ceea ce a permis Greciei să intre în zona euro în 2001 (guvernul său continua să-şi falsifice bugetul cheltuind în acelaşi timp fără socoteală).
În cursul anilor care au precedat criza din 2009, apreciindu-se semnificatif faţă de dolar, euro triumfa. Privind mai de aproape însă, apşreau totuşi semne alarmante. Diferenţa între nivelul inflaţiei din Grecia, Spania şi Irlanda, pe de o parte, şi ţarile din nord precum Germania şi Finlanda, pe de altă parte, se adânceau : de la crearea monedei unice ele au urcau de cam cu 15-20%. Acest ecart se traduce printr-o pierdere de competitivitate a ţărilor du primul grup faţă de cele din al doilea grup. Dar ce era mai rău urma să vină.
La sfârşitul crizei din 2009, deficitele bugetare şi-au luat zborul peste tot. Rularea datoriilor suverane a mai multor ţări a devenit problematică. FMI, al cărui rol este acesta, ar fi trebuit să intervină. Dar pentru conducătorii Uniunii monetare acest lucru ar fi însemnat o mărturisire a eşecului.
În februarie 2010, aceştia au anunţat un plan de ajutor pentru Grecia care, pe pieţele financiare, se confrunta cu prime de risc intolerabile. Acest plan nu a făcut decât să aţâţe neliniştele. La sfârşitul lui aprilie, un al doilea plan de urgenţă implicând toate ţările zonei euro şi făcând parţial apel la FMI promitea Greciei o finanţare generoasă la schimb cu măsuri de austeritate draconice. Plan nu a liniştit pieţele, dimpotrivă. Teama de o contagiune a crizei greceşti la alte economii ale zonei euro a degenerat într-o panică mondială. Un al treilea plan de urgenţă, de anvergură planetară de data aceasta, a restabilit temporar încrederea în sistemul financiar european.
Din nefericire, acest plan are un preţ care nu este doar monetar. Consimţind să achiziţioneze creanţe suverane, BCE şi-a abandonat independenţa. Acceptând, contrar angajamentelor lor anterioare, de a se garanta în mod solidar datoriile naţionale, statele Uniunii monetare îşi pierd credibilitatea. Şi, pe fond, problemele nu sunt rezolvate.
Aflate în imposibilitatea de a-şi devaloriza moneda, constrânse în perioade de stagnare de a lua măsuri deflaţioniste, Grecia şi celelalte ţări fragilizate de criză, de propria risipă şi de lipsa de competitivitate nu au ieşit totuşi la liman. Falimentele şi restructurările de datorii rămân o ameninţare. Cu consecinţe imprevizibile asupra monedei unice şi politicii Uniunii europene. Pe Olimp, zeii economiei se vor răzbuna pe aroganţa şefilor noştri de stat.
Adauga comentariu