CIA a pus pe picioare în Europa Occidentală, după al doilea război mondial, rețele secrete “în spatele liniilor”, ca structuri paramilitare. Acestea aveau sarcina să pună cu botul pe labe partidele și organizațiile de stânga care făceau, de bună voie sau la comandă, jocurile sovieticilor.
Despre această operațiune avea să se afle abia în 1990, când Operaţiunea Gladio (gladius=sabie) a fost deconspirată chiar de un premier al Italiei, Giulio Andreotti.
Operaţiunea Gladio, care funcționa “sub steag fals”, a fost organizată în 1950 de generalul Giovannni de Lorenzo, şeful Serviciului Militar Italian de Informatii (SMIF). Ea a funcţionat în cadrul Serviciului de Informaţii al Forţelor Armate (SIFAR), şi era formată din 1000 de anticomuniști, luptători de guerilă şi spioni, foşti membri ai poliţiei secrete a lui Mussolini.
În Italia lua amploare, în deceniile șapte – opt ale secolului trecut, mișcarea comunistă. Așa că guvernul a apelat la strategia de “creare a tensiunilor” folosind reţeaua Gladio şi atacul preventiv asupra comuniştilor.
CIA a ajutat, în 1949, la crearea unității italiene a “armatei din spatele frontului”, numită SIFAR. Liccio Gelli, fost colaborator al naziștilor, s-a înrolat în Corpul de Contraspionaj al Armatei americane pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea. În 1950, Gelli a fost recrutat de SIFAR. Gelli fost și conducatorul vestitei Loje P2, calitate din care, în 1962, a dezvoltat relații cu generalul american Alexander Haig, care era asistentul Consilierului prezidențial al Securității Naționale, nimeni altul decât Henry Kissinger. Așa a ajuns Gelli intermediar între CIA și geneneralul De Lorenzo. “Războiul împotriva terorismului” din Italia a reactivat rețeaua “Gladio”. Scopul inițial al Gladio, la dezvoltarea căreai contribuise și NATO, fusese de a organiza rezistența “în spatele frontului” în cazul unei invazii sovietice în Europa Occidentală.
Rețeaua “Gladio” se face vinovată, potrivit anchetelor din anii 1990, de asasinate, atentate, răpiri de oameni politici, bancheri, generali și ziariști, crime atribuie “terorismului comunist”.
“Gladio” își “deghiza” acțiunile sângeroase ca fiind ale unor “grupuri comuniste”, ca “Brigăzile roșii”.
Dupa sfârșitul războiului rece, s-a aflat că rețeaua fusese o adevărată poliție secreta transnațională, care intervenise brutal în state occidentale în care partidele de stânga amenințau să ajungă la putere.
În noiembrie 1990, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care cerea dizolvarea imediată a Gladio și deschiderea unor ample anchete cu privire la activitățile din “cei 40 de ani de existență ai acestui serviciu secret paralel”. Rezoluția condamna organizația care pusese la cale “operațiuni armate în mai multe state membre ale Comunității Europene”, operațiuni care “au eludat orice control democratic, fiind derulate de serviciile de informații ale statelor respective, în colaborare cu NATO”.
Culmea, în vara lui 2005, presa italiană semnala existența unei alte structuri paralele, funcționând sub acoperirea Departamentului de Studii Strategice Antiteroriste, DSSA. Ea a fost oficial constituit la 26 martie 2004, la două săptămâni după atentatul de la Madrid. Conducători erau doi foști membri Gladio, Gaetano Saya și Riccardo Sindoca.
Oficial, DSSA se prezenta ca fiind un grup interdisciplinar de “experți” dornici să-și pună experiența în slujba combaterii terorismului islamic. În iulie 2005, DSSA facea obiectul unor anchete privind actiunile sale de “poliție paralelă”. Saya și Sindoca au fost arestați. Alte 28 de persoane au fost puse sub acuzare.
Potrivit cotidianului “Il Messaggero”, din interceptarea unor convorbiri rezulta ca DSSA pregătea răpirea lui Cesare Battisti, un fost activist comunist, membru în “Armata Proletarilor pentru Comunism”, autoexilat în străinătate.
DSSA a moștenit de la GLADIO tactica “strategiei tensiunii”. Daniele Ganser, în volumul său “NATO’s Secret Armies. Operation GLADIO and Terrorism in Western Europe” (Londra, Frank Cass, 2004), explica această tactică: “Strategia tensiunii este un mod de a controla și de a manipula opinia publică, utilizând sentimentul de teamă inoculat prin acte de violență publică și dezvoltat prin propagandă și dezinformare prin mass-media, prin război psihologic, agenți provocatori, ca și prin operațiuni sub steag străin.” Ganser concluzionează: “Este o tactică de a comite acte de mare violență publică, pentru a le atribui altora.”
Una dintre cele mai sângeroase acțiuni ale Gladio a fost atentatul din Piața Fontana. În decembrie 1969, o explozie la sediul Băncii Naționale pentru Agricultură din Milano a ucis 16 persoane, rănind alte 90. Atentatul a fost atribuit inițial unor anarhiști. Principalul suspect, Giuseppe Pinelli, lucrător la căile ferate, a murit în custodia poliției. A căzut, chipurile, de la etaj… Apoi, Pietro Valpreda, un dansator vai de capul lui, a fost transformat de presă în “Monstrul din Piața Fontana”.
Valpreda a fost ținut în arest preventiv 3 ani, înainte să fie judecat și condamnat, deși singura “probă” împotriva lui era mărturia unui taximetrist. După 16 ani s-a demonstrat că taximetristul mințise și Valpreda era nevinovat.
În 1998, un judecator din Milano l-a pus sub acuzare pe David Carrett, ofițer US Navy, pentru spionaj militar, dar și pentru implicare în atentatul din Piața Fontana.
Un raport parlamentar din 2000 concluziona: “Agenții americani au fost informați în avans despre planurile mai multor atentate cu bombă – inclusiv cel din Piața Fontana, din decembrie 1969, și cel de la Brescia, petrecut cinci ani mai târziu – dar nu au întreprins nimic pentru a alerta autoritățile italiene sau pentru a împiedica atacurile.” Explicația acestei atitudini a oferit-o Vicenzo Vinciguerra, liderul organizației “Ordine Nuovo”, autoarea de fapt a atentatului: “Explozia din decembrie 1969 a convins autoritățile să declare starea de urgență“. Investigând acest caz, procurorul Felice Casson a descoperit existența rețelelor Gladio în Europa.
Asasinarea premierului Aldo Moro, atribuită extremiștilor comuniști din “Brigăzile roșii”, e de departe cel mai cunoscut caz.
“Brigăzile Roșii” erau conduse, de fapt, de un “criminalist” din Ministerul de Interne italian, Giovanni Senzani, agent CIA. Când liderul creștin-democrat Aldo Moro a ajuns la un “compromis istoric” cu Partidul Comunist, invitându-l să participe la guvernare, “Brigăzile Roșii” l-au răpit și apoi asasinat, în mai 1978. “The Independent” din 16 noiembrie 1990 scria: “Moro a fost asasinat cu binecuvantarea elitei politice italiene, ba chiar la instigarea ei, din cauza compromisului istoric făcut cu Partidul Comunist.”
În mai 1978, un jurnalist de investigatie, Mimo Pecorelli, a relatat că asasinarea lui Moro fusese comandata, în fapt, de o “supraputere” și reflecta “logica Yaltei”. Italia se găsea în “sfera de influență” americană, așa încât nu se puteau admite comuniști la guvernare. Pecorelli a mai dezvaluit ca însuși generalul Dalla Chiesa – cel care îl “cauta” pe Moro – îl informase precis pe ministrul de Interne, Francesco Cossiga, asupra locului unde era deținut Aldo Moro de “Brigăzile Roșii”. Patru ani mai târziu, când își scria memoriile, Dalla Chiesa a fost asasinat.
Într-un articol, Pecorelli stabilea o legătură între GLADIO, Brigăzile Roșii și asasinarea premierului Moro.
Mimo Pecorelli a fost asasinat pe 20 martie 1979.
Sursa: Evz.ro
Adauga comentariu