Bugetele naţionale, şi pe cale de consecinţă, statele au fost luate prizoniere de sistemul financiar-bancar. Ţările nu vor putea niciodată evada până când confunzia istorică (apărută deloc spontan) dintre datoria publică, a statului, şi cea privată, a sectorului neguvernamental şi cea a băncilor, nu va dispărea.
Ignorarea acestei distincţii fundamentale între calitatea publică sau privată a debitorilor nu este întâmplătoare. Ea a fost promovată de agenţiile de rating imediat ce derivativele cotate cu triplu A de acestea s-au dovedit nişte lături financiare de proporţii cosmice. Escrocheria s-a dovedit a fi una genială, deoarece nu numai că a obligat adăugarea costului salvării băncilor la cheltuielile bugetare ale statelor, dar a distrus, să sperăm că nu pentru totdeauna, orice judecată limpede asupra solvabilităţii statelor.Aşa se explică de ce un stat cu o excelent raport al datoriei publice în PIB a devenit peste noapte falimentar prin simpla adăugare a datoriei entităţilor private. Consecinţele amalgamului între cine cui datorează bani sunt devastatoare şi se văd astăzi cu ochiul liber. Datorii private imense s-au adăugat fără niciun fundament la datoria publică. Rezultatul a venit pe cale logică şi este deopotriva nedrept şi periculos, cel puţin din următoarele puncte de vedere:
1. A socializat pierderile generate de ingineriile financiare inducând obligaţii de plată pentru contribuabili, în cu totul alte scopuri decât cele tradiţionale
2. Ponderea serviciului datoriei “publice” cuprinde conform noii “definiţii” a agenţiilor de rating nu doar obligaţiile statului ci şi a unor entităţi private şi transnaţionale
3. Deficitul bugetar nu mai poate fi utilizat pentru stimularea economiei prin investiţii publice , din simplul motiv că statele sunt obligate să strângă cureaua, deoarece într-o formă sau alta, trebuie să asigure finanţarea pierderilor sistemului financiar internaţional, altminteri sunt declarate ante-factum în faliment, sau retrogradate de agenţiile de rating. Consecinţa directă este afundarea în recesiune sau o creştere economică anemică şi incertă.
4. A apărut o bâlbăială completă în ceea ce priveşte aprecierea solvabilităţii statelor, deoarece nu mai este luat în calcul niciun indicator cunoscut , toate cele clasice fiind înlocuite cu aşa zisul sentiment al pieţei, care nu numai că nu poate fi măsurat, dar este şi extrem de volatil şi în consecinţă, foarte uşor de manipulat. După părerea mea, o mostră de manipulare ca la carte a fost recentul interviu al şefului FMI în care se prevestea iminentul faliment a unor state, printre care şi România.
5. Secvenţialitatea statele salvează bănci, FMI salvează state, băncile centrale salvează state ca să salveze bănci fie direct cum o face FED, fie pe uşa din dos cum o face BCE, nu poate duce la altceva decât la întrebarea cine salvează băncile centrale sau FMI sau UE, iar răspunsul nu poate fi altul decât hiperinflaţia.
Acestea fiind zise, să revenim în România şi să ne aducem aminte secvenţele prin care escrocheria inventată de agenţiile de rating ne-a afectat în ultimii 2 ani si jumătate 3, dincolo de tâmpeniile care ne aparţin. Într-o bună zi, agenţia Standard&Poors s-a trezit cu faţa la pernă, şi fără ca măcar să amintească de raportul datoriei publice în PIB sau chiar de nivelul excedentar al rezervelor internaţionale a calificat titlurile statului român drept junk, adicătelea gunoi. Ulterior, Fitch a făcut acelaşi lucru, având totuşi spre deosebire de S&P, eleganţa între ghilimele să explice că principala cauză este datoria privată pe termen scurt. Întâmplător sau nu, înainte de asta sau, oricum, în aceeşi perioadă, ministrul de Finanţe al Austriei dădea o tură prin Europa cu escală pe la Bucureşti în ideea ca statele în care băncile de la el de-acasă aveau expuneri să dea o mână de ajutor. Concret, la noi era vorba de rezervele minime obligatorii, unul dintre instrumentele forte la dispoziţia băncii centrale, prin care se-ncerca din răsputeri să se pună frână creditului în valută. Atacul informaţional devastator a continuat, netam-nesam, prin calificarea, din vorbe, a regiunii în zona de „subprime” a Europei, agresiune de natură să intensifice atacurile speculative asupra monedelor şi care a şi determinat un apel comun al guvernatorilor din ECE la raţiune.
În faţa unui asemenea atac, România a trebuit să importe credibilitate pentru calmarea spiritelor înspre îmbunarea „sentimentului” pieţei şi liniştirea speculatorilor şi a încheiat celebrul acord cu FMI şi UE. O mişcare retrospectiv extrem de inspirată, întrucât alminteri ar fi fost nevoită să se-mprumute mult mai scump de pe pieţele private de capital. Accesul la lichiditate rămâne însă extrem de dificil, în condiţiile în care România nu-şi poate monetiza datoria, iar singura şansă de a urni lucrurile sunt fondurile europene nerambursabile, pe care le ignorăm din prostie sau neputinţă.
autor: Daniel Oanta
sursa: voxpublica.realitatea.net
Adauga comentariu