Moto: Este semnificativ pentru o generaţie că tocmai un ironist i-a scris manifestul. (Arthur Suciu)
Ne-am născut sub auspicii sumbre, dar am aflat acest lucru mai târziu. N-am ştiut că visele albe ale copilăriei se hrănesc sub cea mai neagră dictatură din Europa. Părinţii, care ne-au protejat cât au putut, intuiau poate că, într-o zi, vom ajunge să spunem: „Condamn acel timp care este copilăria mea. Urăsc vremurile în care am fost mai fericit”. De la început, viaţa noastră a fost în contradicţie cu istoria. Revoluţia n-a rezolvat această contradicţie. Dimpotrivă, sufletele ni s-au rupt atunci în două. În noi s-a produs o traumă, o dedublare. Căci, am fost educaţi într-un sistem şi am trăit în altul. E ca şi cum am fi crescut printre oameni şi, apoi, am fi fost obligaţi să locuim, pe o planetă străină, cu extratereştri. Această boală este incurabilă. Ea ne arată, în fiecare clipă, că nimic nu este real, că nimic nu durează.
Ce putea să urmeze după o utopie devastată? Ne uităm la noi şi nu ne recunoaştem: suntem plastilina unei sociologii a deriziunii. Noi nu am primit casă şi loc de muncă de la stat. Nu am fost captivii statului, precum părinţii noştri, ci ai capitalismului sclipitor şi imund. Cariera noastră s-a măsurat în nivelul ratei lunare la bancă şi în ore nesfârşite şi anonime de muncă. Noi am intrat într-un sistem stăpânit de monştrii tranziţiei, de cei care au furat totul înainte ca noi să-i putem trage la răspundere. Orice pas înainte ne costă infinit. De aceea, facem totul mai greu şi mai târziu decât au făcut-o părinţii noştri. Ei au avut timp să iubească. Noi nu mai avem timp de nimic.
Suferinţa noastră nu vine din experienţa războiului sau a dezastrelor naturale. Este suferinţa care se naşte atunci când istoria se rupe în două pentru a-şi accelera sfârşitul. Criza, prin care Planeta trece acum, ne-a dat încă o lovitură. Suntem, cu fiecare zi care trece, mai bine înghiţiţi de vidul care vine din Occident. Aveam, în copilărie, o patrie. Acum, mai avem?
Această generaţie întârziată, duplicitară, această generaţie, în care mustesc, subteran, toate contradicţiile, această generaţie secătuită de energie şi care, în fapt, n-a fost niciodată o generaţie, această generaţie chinuită, care este generaţia mea, va începe totuşi, cât de curând, să zgârâie, orgolios, vidul, lăsând o urmă a vieţii sale pe Pământ.
Autor: Arthur Suciu
Bravos!
hai, frate, n-ai altceva mai bun de facut decat sa te tangui de propria ta mila? pe bune… esti barbat sau nu? pune mana si fa ceva activ, ca de babe care jelesc e plina lumea
Foarte bine punctat ce ai spus, frumos scris si profund. Bravo!
123 cred ca ar trebui sa iti gasesti alte locuri in care sa-ti manifesti micimea spiritului. Clar, aici nu e locul tau!
Cand eram copil aveam si n-aveam Patrie fiindca nu constientizam Patria/Dumnezeu.
A fost bine dar a fost si rau, a fost BINE-RAU. Era bine, fiindca eu traiam, rau era ca eram mort fata de Patrie/Dumnezeu.
Acum cand nu mai sunt un copil si am ajuns sa cunosc, sa constientizez,”sa vad” pe Dumnezeu/Patria, pe deoparte este rau iar pe alta parte este bine, este RAU-BINE.
Este rau, fiindca cine “vede pe Dumnezeu/Patria” intra sub incidenta mortii, imbraca camasa mortii. Este bine deoarece daca tot mori atunci vei muri pentru binele meritat.
Deci daca ar fi sa aleg intre bine-rau si rau-bine, il aleg pe cel din urma. Decat sa traiesc si sa mor mai bine sa mor si sa traiesc.