Citesc cu întârziere cartea lui Corvin Lupu „Trădarea Securităţii în decembrie 1989” şi o descopăr a fi importantă, deşi interpretarea la care ader cu privire la semnificaţia trădării ce a avut loc atunci este alta. Dar nu teza cărţii îi dă valoarea, ci bogăţia de informaţii. Totuşi, despre teză voi vorbi aici.
Convingerea lui Corvin Lupu este că schimbarea de destin politic ce a avut loc atunci a fost făcută în prezenţa unei invazii străine (sovietice). În privinţa acestei invazii a fost „decretată”, apoi, o omerta generală care este respectată şi azi.
Generalul Iulian Vlad recunoaşte în memoriile sale că l-a trădat pe Ceauşescu în noaptea dintre 21 şi 22 decembrie şi consideră a fi fost necesar acest fapt de conştiinţă. De asemenea, fostul şef al Departamentului Securităţii Statului susţine că, după 1987, a sprijinit, în mod indirect, gesturile disidenţei anticeauşiste. De pildă, în 1988, Brucan a fost lăsat să plece în SUA şi nu a fost oprit să ajungă şi la Moscova.
Corvin Lupu crede că schimbarea de regim nu a fost necesară, dar dacă ar fi avut loc fără trădări instituţionale ar fi fost mai bine pentru integritatea patriotică a acelor instituţii.
Esenţa chestiunii, aşa cum o vede Lupu, stă pe josnicia maximă a oricărei trădări. Esenţa chestiunii, aşa cum o văd eu, stă pe incapacitatea societăţii româneşti de a fi făcut non-necesară trădarea Securităţii prin manifestări de conştiinţă (riscante, ce-i drept) care să fi condus la neinstalarea tiraniei.
Lupu este de părere că instalarea dictaturii lui Ceauşescu nu ar fi fost opera voinţei sale, ci rezultatul unor influenţe exercitate de agenţi ai Moscovei în scopul de a-l face pe Ceauşescu nepopular. Lupu susţine, de pildă, că „Tezele din iulie” ar fi fost scrise de Ion Iliescu.
Dar nici Lupu, nici altcineva (cu atât mai puţin eu) nu explică cum s-a putut întâmpla, după ce România a scăpat de umbrela sovietică în toamna lui 1991, ca şansele interesului naţional să fie răsturnate constant în neşanse, până în prezent.
În ce mă priveşte, văd ca prin ceaţă. Cred că felul în care a avut loc schimbarea de regim (trădare, manipulare etc.) nu a lăsat şansă unor decizii calme cu privire la potenţialul economic al ţării. O discuţie care nu are loc nici azi, după trei decenii. Dar azi nici nu mai are cine să o poarte competent, căci, estimp, au dispărut cadrele specializate în dezvoltare.
De altfel, adevărata neşansă a României a fost aceea că, atunci când încă mai aveam profesionişti ai planurilor sistemice de dezvoltare economică şi socială, nu s-au ridicat dintre ei suficient de multe voci care să semnaleze că strategia ceauşistă de dezvoltare nu avea o reală independenţă: gazul venea tot de la ruşi, iar preţul de bursă al petrolului ne putea arunca oricând în criză (cum s-a şi întâmplat după 1973). Altfel spus: faraonismele ceauşiste se puteau întoarce prea uşor împotriva interesului economic naţional. Soluţia raţională fusese propusă de Ion Gheorghe Maurer: nu 70 la sută pentru investiţii şi 30 la sută pentru consum, ci 50 la sută pentru investiţii şi 50 la sută pentru consum.
Maurer a fost marginalizat pentru curajul de a i se opune lui Ceauşescu, după care nimeni nu a mai avut acest curaj. În ce mă priveşte, consider că procentele strategice indicate de Maurer nu ar fi putut crea condiţiile care au condus, în cele din urmă, la necesitatea trădărilor instituţionale din decembrie 1989, ci am fi putut avea, după 1989, o tranziţie mult mai bine planificată, cu valori patriotice de neînfrânt.
Autor: Ioan Buduca
Sursa: cotidianul.ro
Adauga comentariu