Se împlinise un an de la ultima mea încercare. O făcusem după căderea de la cârma judeţului a baronului cu nume de fluture, cel ale cărui lecturi, nedepăşind basmul Greuceanului, nu-i permiseseră să-mi înţeleagă proiectul. Faptul era firesc, fiindcă „Der Bauer isst nur was er weiβ”. Dacă pentru ţăranul adevărat, faptul de a mânca numai ce cunoaşte este un sănătos obicei, pentru ţărănoiul politic, proverbul nemţesc are aplicaţii pe cât de largi pe atât de nocive, acesta obligatoriu servind tuturor felul de „mâncare” cu care e învăţat de acasă; educaţia şi cultura judeţului nefâcând excepţie sub sceptrul său de la înregimentarea în propria bucătărie mintală.
Cum încrederea în aleşi este inconturnabilul atribut al democraţiei, am bătut la porţile noului preşedinte de Consiliu Judeţean, la scurtă vreme de la ocuparea fotoliului. Nu am făcut-o încrâncenat, prin memorii oficiale cu număr de înregistrare, socotind că oricând cuvântul unui bărbat – fie el şi politician – rămâne cuvânt dat. O adresă electronică particulară îmi fusese de ajuns. Faptul mi-a părut cât se poate de firesc: ca nou sosit, avea omul – mi-am spus – destule treburi pe cap, spre a nu-l mai asupri şi eu cu răspunsuri scrise. Va citi, va medita si cu siguranţă va descoperi filonul de bine, acel „altceva” care, adăugat monotonei oferte – de tradiţii, obiceiuri, folclor şi mănăstiri – cu care se mândrea judeţul ( ca şi când acestea ar fi fost singurele virtuţi culturale regionale), urma să ridice prestaţia şi imaginea cojudeţenilor la nivelul urgenţelor timpului, al Europei cel puţin şi al marii culturi. Cuvântul său urma să fie zălog nădejdii şi întrupării proiectului meu, cu atât mai mult cu cât acesta urma să implice, cu beneficii multiple – educativ-culturale şi materiale – pe mulţi oameni cu vocaţie, necuprinşi vreodată în „cărţile” politicienilor locali şi ale acoliţilor acestora.
Misivele mele despre proiectul „Eco-Art” – titlul însemnând educaţie ecologică prin arte – au fost detaliate si argumentate. Trimise de pe telefonul mobil, răspunsurile preşedintelui de Consiliu Judeţean, au fost fugitive, scurte, dar mereu încurajatoare. Treburile – mi-am spus iar – vor merge ca pe roate… Părea să fi venit şi vremea excelenţei fără opinci, fără porc tăiat „în direct”, fără „mocăniţa lu’ Flutur”, cea în care artele – de la literatură la artele plastice, de la muzică la fotografie, de la arta cuvântului vorbit la film – toate urmau să îşi afle locul în prim planul culturii judeţene, alături de vechiul şi mereu uzitatul creator popular şi de ctitoriile monahal-voievodale.
După ceva insistenţe, drept probă a deschiderii, preşedintele de Consilui Judeţean m-a primit într-o audienţă. I-am arătat atunci „desfăşurătorul” proiectului „Eco-Art”, adresat mediului şcolar şi universitar, organizaţiilor artistice, instituţiilor cu profil ecologic (Agenţia de Protecţie a Mediului şi Garda Forestieră), Direcţiei Silvice precum şi, direct, Consiliului Judeţean. Mai mult decât atât, proiectul urma să ofere şi străinătăţii imaginea complexă a culturii şi vocaţiei cojudeţenilor. Omul a rezonat, verbal fireşte şi m-a asigurat de întregul său sprijin, urmând ca după „discutarea bugetului” să mă contacteze, spre a-l pune în operă. Hotărât, pe un apropiat colaborator al său, adus la întâlnire, l-a însărcinat – tot verbal – să ţină legătura cu subsemnatul spre a etapiza. Binevoitor nevoie mare, de indată colaboratorul mi-a făcut o vizită acasă, unde ne-am simţit bine până spre seară. La plecare m-a asigurat de întreaga sa disponibilitate şi n-a uitat, în vreme ce cobora scara, să mă roage: „Scrieţi-i, vă rog, lu’ şefu’, dacă v-am făcut impresie bună!”. Cum chiar îmi făcuse, i-am scris. Nu peste multă vreme aveam să aflu că omul – deloc tânăr – fusese „activist” pe vremuri şi că porecla sa era D. Licheua, atribut cu care numele său adevărat rima.
O tăcere copioasă s-a lăsat vreme de aproape 10 luni de zile între oamenii „de la judeţ” şi mine. Mi-am amintit iarăşi de proverbul nemţesc şi, renunţând la orice demers, i-am iertat. Numai atât puteau.
Un articol din presa locală m-a scos recent din amorţeală: aflat într-o delegaţie în Belgia, preşedintele Consiliului Judeţean le explicase gazdelor – folosind clişeele predecesorului său cu nume de goangă – cum că românii, în general, ştiu puţine lucruri despre Belgia: “Ştim de Atomium, de Parlamentul European şi Comisia Europeană, ştim de Mannekin pis. Dacă ar fi să întrebăm la noi în ţară ce ştim despre Anvers şi Antwerpen, unii vor spune că la Anvers a lucrat Traian Băsescu pe vremea comunismului, că la Antwerpen e cea mai importantă piaţă de diamante din Europa, însă majoritatea vor spune că sunt două oraşe diferite, ceea ce e fals, pentru că Anvers e denumirea valonă (franceză) şi Antwerpen e cea flamandă a aceluiaşi oraş”. Da, proverbul nemţesc funcţiona, iar vorbele omului, brusc, mi-au arătat de ce proiectul „Eco-Art” nu putuse fi promovat: el era singurul care ştia totul, românii de acasa, ba.
Aşa se face că prima mea misivă pe adresa oficială de contact a Consiliului Judeţean a fost trimisă. În ea scriam: „Politicienii români – cei locali cu prisosinţă – au promovat o permanentă umilinţă oficială dinaintea vestului, mereu scuza oficială ca noi, românii, «numai atât putem», că «numai atât suntem»… Îmi amintesc – si am publicat analiza mea în Academia Caţavencu la acea vreme şi mai apoi în Jurnalul Naţional – cum fostul prefect al judeţului (lunganul O. O.), cand s-au început lucrările la colosul jefuitor de lemn Schweighofer, spunea străinilor, gudurându-se, că ei trebuie să se simtă ca acasă aici, întrucât Bucovina este, de fapt, în «ducatul oriental al Austriei». Pentru o astfel de declaraţie, într-o ţară atentă, ar fi fost demis. Recitiţi-vă spusele, domnule preşedinte, spre a vedea cât de umilitor aţi prezentat judeţul, România şi pe români dinaintea acelor anonimi belgieni. Subliniez – şi stiu ce spun! – belgienii, majoritatea, nu ştiu multe despre România: Bucureşti,… Nadia, Hagi… Dar, chiar dacă românii ştiu puţine lucruri despre Belgia, nu este cazul să o spuneţi! Sunteţi oficial ales. Ca să nu mai vorbesc de faptul ca mulţi romani ştiu şi multe altele. Nu aveţi dreptul să vă umiliti concetăţenii şi să vorbiţi în numele lor ca şi când în popor sunt numai ignoranţi sau ca şi când românii sunt cei mai proşti din lume. Repet: chiar aşa să fie, nu aveţi acest drept!
Dar mai este ceva , domnule preşedinte: mentalitatea asta explică de ce nu s-a putut aplica proiectul meu. «Eco-Art» se salva de clişee şi , evident, ar fi pus în umbră «geniile» din vârful şi din ierarhiile Consiliul Judeţean, precum şi pe acoliţii acestor «genii». Prin aplicarea acestui proiect, s-ar fi văzut clar şi aici şi în străinătate (căci o parte din proiectul «Eco-Art» privea imaginea în străinătate a judeţului) că în judeţ există şi oameni care ştiu despre Belgia mai multe decât că acolo se urinează baieţelul de oţel şi că acolo a lucrat Băsescu. S-ar fi văzut că există români care ştiu mai multe nu numai despre Belgia, ci şi despre lume. Or, aşa ceva nu se poate permite de la nivelul scaunului preşedinţiei CJ şi nici de la nivelele scaunelelor mai scunde şi mai putrede. Ar fi o sfidare a acestor «vârfuri» să se vadă că, în afara lor, în afara «aleşilor» şi «numiţilor», există şi alţi oameni, mai talentaţi şi mai inteligenţi.
Fireşte, domnule preşedinte, că tot ce v-am arătat şi, oarecum, imputat şi explicat, are la origine o funciară lipsă de generozitate a oficialului român, care generozitate, atunci când există, ea este întâiul atribut al inteligenţei luminoase. Nu a fost să fie. E bine însă că ea există la liderii altor naţiuni care îşi pun în evidenţă şi “în valoare” toate valorile adevărate. De unde şi rezultatele acestor naţiuni.
Primiti gandul meu bun şi urarea mea veche de sănătate şi, totuşi, lumină!”
Dacă prin alte judeţe, de miru’ lumii, lucrurile merg altcumva, îmi scot pălăria dinaintea acelor lideri.
Autor: Nicolae R. Dărămuş
NOTĂ:
Cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș este „Inocenții marii terori” și a apărut la Alexandria Publishing House în luna octombrie. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).
Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.
Adauga comentariu