Suntem în „ziua Z”, „ziua Revoluţiei”. Unii spun că va fi o „revoluţie politică”, alţii că va fi una morală, iar cei mai înfierbântaţi şi mai radicali spun că, declanşată fiind, revoluţia – indiferent de ce tip o fi ea – le dă dreptul să ucidă.
Ceea ce-ar trebui să ne surprindă nu e suprafaţa, anume că nişte oameni îşi imaginează că au revendicări, ci esenţa, modul în care au ales să-şi ducă la îndeplinire „programul”. Toţi vor „revoluţie”. Iar lucrul ciudat e că nimeni – nici din tabăra lor şi nici din celelalte – nu e îngrijorat de această pretenţie. V-aţi gândit totuşi ce e cu această dorinţă?
Termenul are un asemenea lipici încât a trecut chiar şi în mediul comercial. Avem detergenţi revoluţionari, paste dinţi sau săpunuri revoluţionare, chiar şi tampoanele igienice anunţă din timp în timp câte-o revoluţie. O descoperire nu poate fi luată serios în considerare dacă nu e catalogată ca una revoluţionară. Chiar şi-n bucătărie avem „reţete revoluţionare”, „tacâmuri revoluţionare” s.a.m.d. Oare a scăpat vreun domeniu de adânca penetrare a revoluţiei? Cu siguranţă nu.
De unde totuşi această largă acceptare a revoluţiei? Ce ne face atât de sensibili la un concept care, în esenţă, e unul radical? Revoluţia este definită ca o schimbare din temelii a unui sistem într-o perioadă scurtă de timp. Istoria a avut patru revoluţii majore: cea burgheză din Anglia, revoluţia americană, revoluţia franceză ale cărei consecinţe au fost revoluţiile europene de la 1848 şi revoluţia bolşevică. Constatăm aşadar că, din punct de vedere istoric, e un termen relativ recent în condiţiile în care a apărut prima dată în secolul XVII. Mai mult, fiecare dintre revoluţii a adus mai mult probleme pentru omul care-şi trăia viaţa normal.
Revoluţia burgheză din Anglia a fost, în fapt, o răfuială între rege şi Parlament. Cel care-a încălcat „linia roşie” a fost regele, iar Parlamentul a reacţionat declanşându-se, în fapt, un război civil sângeros între 1640-1649, finalizat cu victoria taberei parlamentare şi îndepărtarea Stuarţilor. Chiar dacă după moartea lui Oliver Cromwell s-a produs restauraţia(1660-1688), tentativele de absolutizare a puterii monarhice s-au lovit de o puternică opoziţie a burgheziei şi a noii nobilimi care-au îndepărtat pentru totdeauna dinastia Stuart de la tron, aducându-l pe Wilhelm de Orania. După cum limpede se observă, revoluţia burgheză a fost, în fapt, tranşarea unor afaceri legate de împărţirea puterii între zona tradiţională reprezentată de rege şi noii îmbogăţiţi.Tranşare care a durat aproape 50 de ani. Credeţi că a existat cineva dintre cei care-au trăit în acele vremuri care să pretindă că pentru el revoluţia burgheză a avut vreo binefacere?
Similar au stat lucrurile şi în aşa-zisa revoluţie americană. Cu deosebirea că aici interesele aparţineau coloniştilor îmbogăţiţi care nu prea mai doreau să suporte birurile impuse de către ţara-mamă. Mai mult, idealul unei „societăţi absolut libere” fusese discutat în cercurile oculte ale vremii, iar întreaga revoluţie a fost, mai degrabă, un spectacol de zgomot şi lumini menit a justifica naşterea „proaspetei naţiuni”. Chiar şi aşa, această revoluţie le-a păpat contemporanilor săi aproape treizeci de ani de viaţă, ani de frământări, răzmeriţe şi războaie.
Adevărata revoluţie a fost însă cea franceză. O explozie care-a scos în faţă întreaga ticăloşie de care e capabil omul. Nimic din ceea ce e urât în om n-a rămas ascuns în această revoluţie. Macabrul spectacol al ghilotinărilor pe bandă, precum şi agresiunile gratuite, bazate pe acuze imaginare, au transformat această revoluţie într-o lecţie a istoriei. Chiar dacă n-a durat decât zece ani(1789-1799), ea a influenţat teribil întreaga istorie a omenirii. Putem spune fără a greşi că revoluţia franceză durează şi azi!
Ultima mare revoluţie, cea bolşevică, a durat doar un an, dar a reuşit deturnarea destinului Rusiei pentru aproape un secol. Ea s-a constituit în avangarda care a declanşat, la nivel mondial, nenumărate alte revoluţii de aceeaşi natură şi la fel de violente. Care-a fost miza revoluţiei bolşevice? Dar a celorlalte perturbări groaznice ale secolului XX?
Zeci, sute de milioane sau chiar miliarde de victime nevinovate pot fi trecute în cartea neagră a revoluţiilor istoriei. Absolut toate aceste evenimente au avut ca principal efect măcinarea vieţii contemporanilor. Generaţii întregi au fost afectate de abulia evenimentelor politice, de dictatura iraţionalului şi a arbitrarului. Ce s-a câştigat? Greu de spus. Cei care interpretează la modul ticălos istoria vor spune că acele generaţii s-au sacrificat pentru binele celor următoare. Însă, dacă vom derula cu încetinitorul, vom observa caracterul ticălos al acestei interpretări întrucât, după aceste evenimente radicale, aproape fiecare generaţie s-a sacrificat în numele unui bine pe care l-ar face generaţiilor următoare.
Nu-i totuşi ceva forţat aici? De ce să te sacrifici, de ce să intri în malaxorul unor evenimente arbitrare, de ce să participi la o ruletă rusească a istoriei în condiţiile în care ea se dovedeşte una iluzorie, perpetuă, al cărei unic scop este strict acapararea vieţii celor care sunt contemporani evenimentelor respective? E aici o contradicţie cât casa. Cu toate că majoritatea revoluţiilor sunt de sorginte atee – excluzându-l aşadar pe Dumnezeu şi viaţa de după – le cer imperativ participanţilor sacrificarea unicului bun pe care-l au, adică a propriei vieţi. Revoluţiile nu promit o viaţă mai bună aici decât pentru generaţiile îndepărtate, dar le cer participanţilor să-şi sacrifice viaţa actuală. Pentru ce? În esenţă pentru marele ideal al oricărei revoluţii: nimicul, „marele nimic”!
Dacă scuturăm de înflorituri, de figuri de stil şi de fracturi logice, din absolut toate idealurile revoluţiilor de pretutindeni nu rămâne nimic. Direcţiile li se schimbă de la o generaţie la alta, idealurile de asemenea. Ideologia care-a stat la baza oricărei revoluţii devine depăşită după maxim câteva generaţii. Motiv suficient pentru ca un nou fals ideal să-i ia locul şi-o nouă revoluţie să malaxeze alte milioane de vieţi nevinovate.
Judecând liniştit, cu detaşare, vom constata că revoluţia este cea mai mare capcană a istoriei omenirii, cea mai mare eroare în care-au intrat oamenii. Dorinţa unei schimbări radicale, această lipsă de răbdare şi de tact, ne-a împins în una dintre cele mai nefaste vârtejuri ale istoriei. Adevărul pe care ar trebui să-l înţeleagă toată lumea este că nu cu violenţă poţi instaura binele. Violenţa generează alte violenţe transmutându-se în alte şi alte zone ale societăţii. Cei care-şi imaginează că prin teroare pot instaura „domnia binelui” sunt ori devianţi, ori proşti.
În fapt, schimbarea în bine nu se poate face decât într-o societate aşezată, în care mişcările sunt analizate cu calm, iar deciziile sunt atent cântărite. De altfel, acea societate aşezată, în care membrii săi clădesc în linişte şi pace o construcţie, înlocuind violenţa cu dialogul şi isteria cu calmul, acea societate aşadar este una pe care-ar trebui să ne-o dorim. Şi asta pentru că ea nu are nevoie de sacrificii de vieţi. Ea le cere membrilor săi să se „sacrifice” trăindu-şi viaţa normal, aşa cum simte fiecare că e mai bine, iar construcţia viitoare e rezultanta firească a acestui mod de a fi. Ştiu, unii mă vor acuza de idealism, dar pentru mine asta e definiţia vieţii în tradiţie, raportându-te la înaintaşi şi trăindu-ţi viaţa ca pe o carte pe care o predai deschisă urmaşilor. Firesc, fără false eroisme şi, mai ales, fără isterie.
Sursa: trenduri.blogspot.com
Adauga comentariu