Într-un articol precedent, „Conservatorii iubitori de impozite”, am scris despre o linie invizibilă, jos, pe mijlocul străzii tale. Jones locuieşte în partea cealaltă a străzii. Tu locuieşti în partea ta. Jones îţi face o ofertă să vinzi un lucru cu 10% mai ieftin decât vinde Smith. Acesta locuieşte în aceeaşi parte a străzii ca şi tine. Smith îi convinge pe Brown şi pe Green să impună un impozit pe vânzări de 25% la orice Jones oferă spre vânzare oricui din partea ta de stradă. Apoi, am analizat acest aranjament despre cine câştigă – Smith – şi cine pierde: tu, Jones, Green şi Brown. M-am gândit că metafora liniei invizibile a fost clară. Nu există o linie economică invizibilă. Există doar o linie juridică. Liniile juridice sunt probleme de arme şi de ecusoane. Oamenii de pe o parte a liniei conduc într-o direcţie. Oamenii de pe cealaltă parte a liniei conduc în direcţia opusă. Este ilegal să conduci în direcţia greşită pe fiecare parte. Dar, economic vorbind, nu există nicio linie. În mod similar, există o linie juridică invizibilă peste râul Rio Grande. De asemenea, mai există una de-a lungul coastelor. Este o linie şi între Canada şi Statele Unite ale Americii. Aceste linii au legătură cu rezidenţa şi dreptul la vot, ambele provocând probleme legale. Au legătură cu „banii noştri” şi „banii voştri”.
Opinia mea: nu există o linie economică. Linia există ca o categorie juridică, nu ca o categorie economică. Devine una economică doar pentru că politicienii transformă aceste linii juridice într-unele economice.
În zilele de dinaintea introducerii impozitului pe venit, oricine putea veni în Statele Unite ale Americii. Nu existau paşapoarte. Mai târziu, în secolul al 19-lea, a existat un punct de intrare în Insula Ellis. Birocraţii ce se ocupau de imigraţie au blocat intrarea persoanelor bolnave. Asta a însemnat că restricţiile de imigraţie reprezentau probleme de sănătate publică. Autorităţile au blocat invadatorii microscopici, blocând oamenii care îi purtau. Dar, persoanelor sănătoase le era permis să intre în naţiune. Străbunicul meu a ajuns din Anglia în acest fel. La fel şi socrul meu, de origine armeană.
Război şi paşapoarte
Noi uităm că paşapoartele americane au fost impuse de 2 preşedinţi: Woodrow Wilson and Franklin Roosevelt. Aici găsiţi descrierea de pe Wikipedia.
Între 1789 şi sfârşitul anului 1941, guvernul a stabilit, în conformitate cu Constituţia, paşapoartele necesare cetaţenilor doar în timpul Războiului Civil American (1861-1865), în timpul Primului Război Mondial (1914-1918) şi puţin timp după acesta. Cerinţa paşaportului în perioada Războiului Civil era lipsită de o autoritate de reglementare. După izbucnirea Primului Război Mondial, paşapoartele au fost solicitate prin ordin executiv, deşi nu exista nicio autoritate de reglementare pentru această cerinţă. Legea pentru Controlul Călătoriilor din 22 mai 1918 a permis preşedintelui, atunci când Statele Unite ale Americii erau în război, să proclame necesitatea paşapoartelor şi proclamaţia a fost emisă pe 18 august 1918. Deşi Primul Război Mondial s-a încheiat pe 11 noiembrie 1918, cerinţa de paşaport a continuat până pe 3 martie 1921.
Autorii de la Wikipedia au fost prea politicoşi pentru a identifica ceea ce s-a întâmplat pe 4 martie. Aceea a fost ziua când preşedintele Harding a fost învestit. Am menţionat data de intrare pentru a reflecta acest lucru. Am adăugat: „Pe 4 martie, Warren G. Harding a fost învestit.” Vom vedea cât de mult acest adaos va rămâne.
A existat o absenţă a cerinţei pentru paşapoarte în legea Statelor Unite ale Americii între 1921 şi 1941. Cel de-Al Doilea Război Mondial (1939-1945) a condus din nou la impunerea paşapoartelor sub Legea pentru Controlul Călătoriilor din 1918. Un amendament din 1978 la Legea de Imigrare şi Cetăţenie din 1952 a făcut să devină ilegală intrarea sau ieşirea din Statele Unite ale Americii fără un paşaport eliberat, chiar şi în timp de pace.
Perioada contemporană a necesităţii paşapoartelor pentru americani în temeiul legii Statelor Unite ale Americii a început pe 29 noiembrie 1941. Autorii de la Wikipedia au fost prea politicoşi pentru a identifica ce a urmat apoi: Pearl Harbor (7 decembrie). Doamne, pare ca şi cum preşedintele Roosevelt ştia că ceva mare va urma, militar înţelept. Dar, am face o digresiune.
Tarife şi imigraţie
Legea de imigraţie din 1924 a impus cote pe imigranţi. De ce? Din cauza impozitului pe venit, care a fost aprobat în 1913, în conformitate cu procurorul general, nu şi cu al votanţilor. (Vezi cartea în două volume „The Law That Never Was”.) Restricţii similare au fost impuse şi imigranţilor din interiorul Europei.
Primul Război Mondial şi impozitele pe venit care au fost plătite pentru acesta au condus la aceste restricţii. Când imigranţii au putut să devină cetăţeni şi să voteze maniera lor în portofelele altor americani, barierele au crescut.
Aceste bariere nu au scăzut până în 1965, când Teddy Kennedy şi Lyndon Johnson s-au gândit că urmaşii imigranţilor mexicani, născuţi în interiorul Statelor Unite ale Americii, ar deveni alegători şi s-ar alătura democraţilor pentru a-i ajuta să scoată de la conducere republicanii, două decenii mai târziu. Acesta a fost anul în care o lege nouă de imigrare a fost adoptată.
Acea lege a fost un dar imens pentru angajatorii republicani. Ea a rupt mişcările sindicale. Imigranţii lucrau ieftin în statele unde aveau drept de muncă. Produsele lor puteau fi exportate în nord – fără tarife. Democraţilor nu le place să se reamintească contribuţiile lor la acest fapt; republicanilor, de asemenea. Acest lucru oferă prea multă crezare detestaţilor Teddy şi LBJ. Dar aceştia au dat mişcării conservatoare cea mai mare victorie politică internă din cea de-a doua jumătate a secolului 20: revenirea sindicalismului. Aceasta a fost partea legată de imigraţie a victoriei. Cealaltă parte a fost reprezentată de mişcarea preşedintelui Kennedy, de micşorare a tarifelor: faimoasele reduceri de tarife GATT.
Democraţii au fost cei care au lansat barierele comerciale reduse. Inundaţia de bunuri importate a spart siguranţa sindicalismului, care s-a bazat pe intervenţia guvernamentală după 1935: Legea Wagner. Pieţele de muncă ale Americii au fost recuperate de la democraţii anului 1935. Democraţii au făcut asta. Republicanii nu au avut voturi. În orice caz, moştenirea republicană a fost întotdeauna ridicată din punctul de vedere al tarifelor, începând de la Abraham Lincoln.
Cine câştigă? Cine pierde?
Am făcut tot ce am putut pentru a arăta că schimburile comerciale între oamenii de pe „această parte” şi cei de pe „acea parte” ar trebui să fie o chestiune de alegere liberă între comercianţii individuali.
Unul dintre abonaţii mei a pus aceste întrebări:
1. Dacă persoana de pe „această parte” nu scade preţul pentru a concura cu persoana de pe„ acea parte” şi oamenii din „această parte” cumpără în mod regulat din „acea parte”, nu ar fi toate celelalte lucruri egale şi, în timp, nu ar fi un transfer de bogăţie în „acea parte” din „această parte”? Şi, dacă acel transfer de bunuri ar fi suficient de mare, în cele din urmă nu ar dăuna „acestei părţi”, eventual subordonând-o „acelei părţi”, acum că „acea parte” are mai multă bogăţie şi abilităţile care vin cu ea? (Presupunerea este aceea că omul maliţios va folosi bogăţia pentru a face rău vecinilor săi şi concluzia este că bogăţia este o formă de apărare.) Poate că afirmaţia nu este valabilă atât timp cât vânzătorii de pe „această parte” vor scădea preţul şi vor concura cu vânzătorii de pe „acea parte”. Dar, cel puţin, tariful ar păstra bogăţia pe aceeaşi parte a străzii în cazul în care, se presupune, că ai mai multe în comun (de exemplu, apărarea interesului) decât cu cei de pe cealaltă parte a străzii.
2. Ce se întâmplă dacă oamenii de pe „acea parte” îşi doresc să-i distrugă pe oamenii din „această parte” şi au o strategie de a folosi veniturile generate din vânzări pentru a crea moduri de a distruge „această parte”? Nu ar fi înţelept din partea „acestei părţi” să descurajeze comerţul cu „acea parte”? Acest lucru ar fi opus comerţului liber, fără îndoială, dar este mai degrabă o nebunie să-ţi finanţezi duşmanul. În acest scenariu, pare că liniile invizibile ar putea face diferenţa?
Îmi voi da toată silinţa să răspund la aceste întrebări. Cu toţii se opresc în faţa unei înţelegeri eronate a schimbului voluntar. Aceste erori sunt setate implicit în gândirea majorităţii oamenilor. Mercantilismul şi hamiltonianismul odihnesc în ei. Oamenii gândesc, la nivel naţional, în termeni de „ei versus noi”. Ei gândesc, în mod individual, în termeni de „Hai să facem o afacere!”
Dacă persoana de pe „această parte” nu scade preţul pentru a concura cu persoana de pe „acea parte” şi oamenii din „această parte” cumpără în mod regulat din „acea parte”, nu ar fi toate celelalte lucruri egale şi, în timp, nu ar fi un transfer de bogăţie în „acea parte” din „această parte”?
Cu ce cumpără oamenii din această parte bunuri? Cu bani. De unde iau ei banii? Din ceea ce produc. Deci, oamenii cumpără un obiect mai ieftin de la vânzătorii din acea parte. Acest lucru îi face să rămână cu mai mulţi bani în buzunare în această parte. Ei acum îi pot cheltui sau investi. Nu sunt mai săraci acum decât înainte de tranzacţie. Ei sunt mai bogaţi. Au obiectul pe care l-au cumpărat, plus încă ceva bani.
Aici este un transfer de bogăţie spre cealaltă parte: bani. Dar există şi un transfer dinspre cealaltă parte: bunuri. Mercantilistul defineşte banii ca şi bogăţie, dar bunurile ca şi – ce? El niciodată nu spune. El doar spune că ele nu sunt atât de valoroase ca şi banii.
David Hume (1752) şi Adam Smith (1776) au argumentat împotriva acestui lucru. Ei au spus că şi lucrurile reprezintă bogăţie. Dar mentalitatea hamiltonianului nu poate percepe acest lucru. Hamiltonienii vor ca americanii să-şi cheltuiască cea mai mare parte a banilor pe lucruri fabricate de producători subvenţionaţi, ineficienţi din această parte. Deci, ei adoptă taxe de vânzare pe bunuri importate.
Faptul este acesta: dacă lucrurile importate din străinătate nu ar fi considerate că ar valora mai mult decât banii daţi pentru a fi plătite, nimeni de pe această parte nu ar cumpăra de la oricine de pe acea parte. Nimeni nu face afaceri de binefacere. Nimeni nu renunţă la ceva pentru nimic în afaceri.
Dar vânzările ce nu sunt făcute de producătorii din această parte, pentru că nu există nicio afacere disponibilă în partea aceea? Nu mai sunt bani rămaşi. Această întrebare hamiltonienii preferă să o ignore. Acel vânzător nu face parte dintre clienţi în firmele protejate şi ineficiente. Hamiltonienii subvenţionează firmele locale, care nu pot concura cu firme străine, în timp ce „mor de foame” firme care pot concura, dar nu pot supravieţui când firmele înfrăţite obţin vânzările de pe piaţa internă. Nu există bani rămaşi în plus după tranzacţie.
Apărarea naţională
Acest argument este obişnuit. L-am auzit timp de jumătate de secol.
Şi, dacă acel transfer de bunuri ar fi suficient de mare, în cele din urmă nu ar dăuna „acestei părţi”, eventual subordonând-o „acelei părţi”, acum că „acea parte” are mai multă bogăţie şi abilităţile care vin cu ea? (Presupunerea este aceea că omul maliţios va folosi bogăţia pentru a face rău vecinilor săi şi concluzia este că bogăţia este o formă de apărare.) Poate că afirmaţia nu este valabilă atât timp cât vânzătorii de pe „această parte” vor scadea preţul şi vor concura cu vânzătorii de pe „acea parte”. Dar, cel puţin, tariful ar păstra bogăţia pe aceeaşi parte a străzii în cazul în care, se presupune, că ai mai multe în comun (de exemplu, apărarea interesului) decât cu cei de pe cealaltă parte a străzii.
Acesta este vechiul argument al apărării naţionale. Faptul cheie este următorul: Apărarea militară nu este o chestiune de schimb voluntar. Este o chestiune de arme şi uniforme şi constrângere. Încă o dată, argumentul invocă arme.
Întrebare: De ce ar trebui guvernul să permită orice schimb cu un inamic străin, dacă problema este războiul? Ce a avut de-a face un impozit de 20% cu apărarea naţiunii? Pot să-mi dau seama acum. În mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial, Roosevelt propune o taxă de import de 20% la produsele germane şi japoneze. S-ar fi întâmplat asta în Preoria?
Dacă acest argument este valabil, atunci Congresul ar trebui să impună o interdicţie de 100% privind comerţul. Tarife? Vrei să spui că ar trebui să percepem americanilor o plată suplimentară de 20% sau de 30%, deoarece guvernul din cealaltă parte a liniei are de gând să ne distrugă? Are asta vreun sens? Acest argument pare nebunesc. De aceea, nimeni din Congres nu l-a menţionat vreodată când argumentează pentru creşterile tarifelor. Nimeni nu a invocat acest argument în public. Dar hamiltonienii îl folosesc deoarece nu au alte argumente economice valide. Ei iau orice este disponibil.
Acum întrebarea numărul 2: Ce se întâmplă dacă oamenii de pe „acea parte” îşi doresc să-i distrugă pe oamenii din „această parte” şi au o strategie de a folosi veniturile generate din vânzări pentru a crea moduri de a distruge „această parte”? Nu ar fi înţelept din partea „acestei părţi” să descurajeze comerţul cu „acea parte”? Acest lucru ar fi opus comerţului liber, fără îndoială, dar este mai degrabă o nebunie să-ţi finanţezi duşmanul.
În acest scenariu, pare că liniile invizibile ar putea face diferenţa? Acesta este acelaşi argument. Este reformulat în cuvinte noi. Răspuns: Ce are de-a face un tarif de 20% cu apărarea naţiunii împotriva înfrângerii şi distrugerii? În orice caz, guvernul SUA a făcut tocmai opusul de-a lungul ultimilor 60 de ani.
Subvenţii pentru export
În 1961, acesta a autorizat compania Bryant Chucking & Grinder să vândă URSS-ului maşinile care singure au produs rulmenţi cu bile unice, care singure au făcut posibile focoasele nucleare MIRVed.
Ce este asta? Nu v-au spus niciodată asta în liceu? Doamne, mă întreb de ce nu. Aici găsiţi descrierea de pe contul lui Antony Sutton: Compania Bryant Chucking & Grinder a acceptat o comandă sovietică de treizeci şi cinci de maşini pentru prelucrare de rulmenţi cu bile în miniatură. Toţi astfel de rulmenţi cu bile de precizie în Statele Unite ale Americii, folosiţi de către Departamentul de Apărare pentru sistemele de orientare anti-rachetă, au fost prelucraţi de şaptezeci şi două de maşini Bryant Centalign Model-B. În 1961, Departamentul de Comerţ a aprobat exportul a treizeci şi cinci de astfel de maşini pentru URSS, care ar fi dat sovieticilor o capacitate egală cu aproximativ 50% din capacitatea Statelor Unite ale Americii.
Sovieticii nu aveau niciun echipament pentru un asemenea proces de producţie în masă, şi nici URSS, nici orice producător european ce ar fi putut produce un astfel de echipament. O declaraţie a Departamentului de Comerţ, că ar exista şi alţi producători, s-a dovedit a fi incorectă. Acest departament a propus să ofere Uniunii Sovietice capacitatea de a utiliza rachetele sale cu o mai mare tracţiune, cu o precizie mult mai mare şi aşa să tragă înaintea Statelor Unite ale Americii. Ulterior, o anchetă a Congresului a dat informaţii exacte, ce altfel nu ar fi fost puse la dispoziţia cercetătorilor non-guvernamentali independenţi şi publicului larg.
De ce a fost asta în interes naţional? Pentru că a făcut posibilă, între 1961-1991, acumularea de multimiliarde de dolari de către complexul militar-industrial. Când spun „interes naţional”, mă refer la interes naţional conform complexului militar-industrial al Congresului. Apoi, în 1972, Congresul a aprobat subvenţiile la export pentru URSS pentru a furniza grâu. Agricultura socializată a sovieticilor a produs alte dintr-ale sale miniculturi recurente. Această subvenţie pentru URSS a crescut preţurile la produsele alimentare în Statele Unite ale Americii. Dar, pentru că a fost politica Departamentului Agriculturii din SUA să subvenţioneze agricultura şi, prin urmare, păstrează preţurile ridicate, acest lucru a fost văzut ca fiind în concordanţă cu propriul interes american, aşa cum este definit de Congres.
Concluzie
Separarea acestei părţi de acea parte se face din cauza politicii. Ea devine o problemă economică doar pentru că politicii îi este permis să intervină în problemele economice.
Popularul hamiltonian argumentează pentru tarife pentru că apărarea naţională nu are niciun sens. Un tarif de 30% pentru o ţară care intenţionează să distrugă nu va fi valabil în Preoria. Acesta este motivul pentru care nu a fost niciodată invocat de Congres.
În orice caz, comerţul liber reduce nevoia de a merge la război. Acesta creează o circumscripţie naţională împotriva mersului la război. „Faceţi profit, nu război!” „Vindeţi mărţişoare. Nu muriţi!”.
Adauga comentariu