Europa trece prin vremuri ciudate şi insidioase, potrivit scriitorului grec Petros Markaris: doar economiştii şi bancherii centrali vorbesc despre crizele prin care trecem cu toţii.Iar rezultatul este că moneda unică devine esenţa Uniunii, raţiunea existenţei sale, singurul său scop, şi nu numai un instrument. “Unitatea UE a fost înlocuită de către unitatea zonei euro. Astăzi, trăim într-o Europă în care numai politicienii şi economiştii au dreptul la cuvânt. Iată de ce dezbaterea este superficială, ca şi majoritatea liderilor europeni, şi unidimensională, ca şi discursul tradiţional al economiştilor“. Lipsită de o viziune asupra lumii, Europa are interese dar nu şi pasiuni, şi nu mai poate decât să se împartă în două cete, în creditori şi debitori plebeieni. “Ne îndreptăm cu paşi mari spre un război civil european“.
Ca o împuşcătură în întuneric, un nou seism cutremură dintr-o dată ţările musulmane, sub forma unei ofensive extinse a fundamentalismului islamic împotriva Occidentului în sens larg [tot ceea ce nu este lumea islamică] şi videoclipurilor sale execrabile: violenţa se amplifică în arealul mediteranean iar Europa – atât de prinsă de treburile sale interne – îşi dă seama brusc că în faţa uşii sale plouă cu bombe. Ea aţipise satisfăcută după primăvara arabă şi iată că dintr-o dată se trezeşte că a venit iarna. Ea îşi închipuise că eliberarea însemna automat libertate şi constată cu surprindere că revoluţiile sunt întotdeauna precedate de scântei fundamentaliste înainte de a rodi instituţii şi constituţii stabile. Precum Caliban din “Furtuna” lui Shakespeare, manifestanţii strigă: ”E drept că să vorbesc m-ai învăţat, Dar m-am ales cu-atît, că ştiu să blestem. Lovi-te-ar ciuma pentru-nvăţatul ăsta!”
O Federaţie Europeană, nu un subiect tabu
Europa ar putea să zică şi să facă ceva dacă ar renunţa să lase sarcinile care îi revin pe spinarea Statelor Unite ale Americii. Şi nu numai în Afganistan, unde mulţi europeni participă la un război pierdut, şi nu numai în Iran, dar şi în jurul Mării Noastre Mediterane: spre noi vin refugiaţii din Africa de Nord, atunci când nu mor pe mare – şi mor atât de des încât putem să bănuim un anumit grad de neglijenţă criminală din partea noastră. Dacă Europa ar avea propria ei politică externă, ea ar putea acţiona mai bine decât îndepărtata Americă: ar putea influenţa evenimentele, fixa noi priorităţi, oferi perspective bazate pe o cooperare organizată şi nu numai pe cuvinte sau acţiuni războinice.
De-acum înainte, a evoca o Federaţie Europeană nu mai este un subiect tabu. Dar se discută despre aceasta doar în jurul monedei unice sau în termeni vagi, pentru a spune că astfel am fi “stăpânii destinului nostru“. Dar pentru ce politică – dincolo de ordinea internă – vrem să facem Europa? Cu ce idee a lumii, a relaţiei întregului Occident cu Islamul, cu Iranul,cu Israelul şi Palestinei, a conflictului între religii şi în sânul religiilor?
Iarna arabă ne scoate la iveală lipsurile: lipsă de idei, de resurse, lipsa unui guvern comun pentru a înfrunta criza mondială, ceea ce explică tăcerea noastră, sau bâlbâielile fără concretizare ale reprezentanţilor europeni. Greu de spus la ce serveşte Catherine Ashton, învăluită în titlul pompos de Înaltul Reprezentant al UE însărcinat cu politica externă.Nimeni nu ştie exact ce gândesc cei douăzeci şi şapte de miniştri de Externe, figuranţi hibrizi ai unei Uniuni alcătuite din state care nu mai sunt chiar suverane şi nici încă federale. Iar popoarele nu mai controlează practic nimic: nici economia, nici Mediterana, nici războaiele, niciodată puse sub semnul întrebării de către Uniunea Europeană.
Europa poate fi un aliat al primăverilor arabe
Având în vedere istoria ei (o istorie de democraţii şi de state restaurate prin unirea propriilor forţe, după secole de războaie religioase şi ideologice), Europa are instrumentele intelectuale şi politice corespunzătoare pentru a deveni un aliat al primăverilor arabe, trecute în aşteptare, momentan, şi al acestor ţări care nu reuşesc să împreuneze democraţia şi autoritatea indiscutabilă a statului. Europa rămâne încă o referinţă laică pentru toţi cei care – în Libia, în Egipt, în Tunisia – îşi văd democraţiile fie deturnate de către Fraţii Musulmani, fie ameninţate de fundamentaliştii salafişti.
Calea aleasă de Jean Monnet, după al Doilea Război Mondial, a fost cea a reconcilierii intereselor şi pasiunilor, şi deci, cea a organizării punerii în comun a resurselor (cărbune şi oţel), obiecte de discordie între Germania şi Franţa. Între Europa şi Sudul mediteranean, ar putea fi trasată o cale similară, datorită unei comunităţi nu a cărbunelui şi oţelului, ci a energiei (sau, în viitor, a apei).
Un plan similar a fost propus în octombrie 2011 de către doi economişti de inspiraţie federalistă, Alfonso Iozzo şi Antonio Mosconi. Ideea este că Washington nu ar mai fi în măsură să garanteze stabilitatea şi democraţia în Mediterana şi în Orientul Mijlociu. De unde urgenţa unei Comunităţi Euro-Mediteraneene a Energiei: energie adeseori potenţială, greu de valorizat fără ajutoarele financiare şi tehnologice europene. Vom spune că este doar o comunitate de interese. Ceea ce s-a zis şi pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). În realitate, ambiţia politică este puternică: înlocuirea modelului hegemonic cu un model paritar şi exigenţe stricte de la aderenţi de a lua angajamente democratice precise, controlate de o adunare parlamentară comună.
Democraţia nu se poate exporta prin războaie
A înlocui sau a dubla puterea Statelor Unite ale Americii în arealul mediteranean înseamnă a lua act de faptul că modelul actual nu funcţionează: acesta considera că putea exporta democraţia prin războaie, creând state falimentare şi împuternicind state autoritare. Democraţiile (inclusiv Israelul) au susţinut ani de zile fundamentaliştii (talibanii împotriva URSS, Hamas împotriva OLP-ului) şi au ignorat în mod deliberat una dintre sursele majore ale crizei actuale: Arabia Saudită, care finanţează partidele salafiste, care ameninţă tinerele democraţii arabe încă fragede.
Europa trebuie să dea speranţă ţărilor mediteraneene şi să le apere democraţiile. Dacă Uniunea îşi face un guvern, va avea moneda euro şi o politică externă. Numai atunci împuşcăturile pe care le auzim în ţările arabe vor putea trezi, ca în poemul lui Eugenio Montale, o Europă cu o inimă căreia “îi este silă de orice mişcare, zvâcneşte şi tresaltă rar” [nota traducătorului: “Il cuore che ogni moto tiene a vile raro è squassato da trasalimenti “, din poemul Mia Vita].
Barbara Spinelli – LA REPUBBLICA
sursa: presseurop.eu
Adauga comentariu