De la o vreme este plină lumea de oameni fără demnitate şi fără discernământ care se lipesc disperaţi de câte o cauză care pare nobilă. Se simt şi ei astfel, cumva, utili. Li se pare că au făcut ceva.
Vezi, uneori, pe stradă, câte un cetăţean – poate avea orice gen şi orice vârstă – care stă să se arunce printre maşini. Desigur, nu foarte departe este trecerea de pietoni. Dar în privirea lui este o hotărâre deplină: el nu va merge la trecerea de pietoni, el va trece pe unde i-a venit lui atunci. Pe chipul cetăţeanului – bărbat sau femeie – se amestecă teama, sfidarea, adrenalina, plăcerea. Omul se simte tare trecând aiurea printre maşini. Iar la sfârşitul trecerii se citeşte pe faţa lui o satisfacţie profundă, bucuria unei victorii eroice.
Absurdul situaţiei se repetă de nenumărate ori şi în nenumărate feluri.
Viaţa măruntă şi inutilă a celor mai mulţi dintre oameni este resimţită ca atare. Ca irosire, pierdere, ratare. Şi îi complexează. Ca întotdeauna, complexaţii supra-compensează pe direcţii absurde: trecerea străzii, paradă în chiloţi, urlete isterice la concerte de trei parale etc.
În aceeaşi direcţie se aşează şi manipularea cu “je suis Charlie”.
O grămadă – uriaşă – de oameni care trăiesc degeaba se simt eroi – ha! – pentru că postează sau afişează o asemenea lozincă stupidă.
Cazul “Charlie” este tipic pentru societatea actuală.
Un grup de sociopaţi, lipsiţi de orice empatie faţă de cei care nu sunt identici cu ei, scot o mizerabilă fiţuică în care îşi bat joc, fără nici o limită, jegos până dincolo de imaginabil, de ceea ce au alţii sfânt.
Desigur, nu e nimeni obligat să creadă în Allah sau Iisus, în Moise sau în Buda. Nu este nimeni obligat să se închine la Mecca, icoane sau cruce, la moaşte, în templul X ori sinagoga Y.
Desigur, ai dreptul să combaţi sistemul filosofic W, sau religia Q. DAR CU RESPECT FAŢĂ DE CEILALŢI OAMENI!Nu să baţi la uşă şi să-i forţezi să te asculte în propria casă debitându-ţi discursul! Nu să urli în aşa fel încât să fie siliţi să te audă chiar dacă nu vor! Nu batjocorind ceea ce au ei sfânt! (chiar dacă ţie ţi se pare o prostie)
Cum spunea Winston Churchill?
“Eu am dreptate şi tu n-ai. Iar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate eu sunt gata să mor!”
Cei care sunt lipsiţi total de empatie, cei care sunt disperaţi doar de a murdări şi a se murdări, cei care sunt duşmani implacabili ai celor de altă părere decât ei sunt oameni bolnavi.
Locul celor de la fiţuica franceză atacată de terorişti era şi este la Spitalul de Nebuni. Spre a fi trataţi, dacă se poate, iar dacă nu, spre a scuti societatea de agresivitatea lor bolnavă.
Imbecilitatea totală a teroriştilor – dacă nu a fost o înscenare, după cum spun unii – constă în a lua în serios nişte oameni bolnavi.
Această imbecilitate îi plasează pe terorişti în aceeaşi categorie a sociopaţilor în care se află şi cei pe care i-au atacat. Oameni bolnavi, şi unii şi alţii, oameni lipsiţi de empatie, oameni bolnavi de orgoliu.
Totuşi, dacă este să găsim un vinovat sau chiar doi pentru ceea ce s-a întâmplat în Franţa, putem. Obiectiv vorbind.
Desigur, dezbaterea curentă se axează pe angajaţii fiţuicii – numiţi de unii “jurnalişti”, de alţii în alte feluri – şi respectiv pe ucigaşii lor – numiţi de unii “terorişti”, de alţii în alte feluri. ESTE O ŢINTĂ FALSĂ!
O ţintă care ascunde PREMIZELE cumplitei tragedii în care câţiva oameni bolnavi au ucis un grup de alţi bolnavi.
Premizele sunt cele care indică adevăraţii vinovaţi: Statul Francez şi patologicul hedonism occidental.
Statul Francez este cel care, pe de-o parte, trebuie să pună o limită bătăii de joc.
Este un lucru dovedit ştiinţific extrem de clar că hărţuirea prin batjocură poate declanşa, la foarte multe persoane – mai ales la cele labile psihic – un răspuns violent, inclusiv fizic.
A permite – ba chiar a finanţa – o asemenea hărţuire este o politică mizerabilă, care nu ţine nici de libertate, nici de democraţie, ci te patologie.
Repet ce am spus mai sus: “Eu am dreptate şi tu n-ai. Iar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate eu sunt gata să mor!” (Winston Churchill)
O asemenea frază constituie, zic eu, esenţa democraţiei.
Dacă sunt gata să mor pentru ca tu să ai dreptul să nu ai dreptate, în niciun caz nu o să permit unor sociopaţi să-şi bată joc de “nedreptatea” – sau dreptatea! – ta, neîncetat, pe termen lung, murdar şi agresiv!
Dacă STATUL permite aşa ceva, este evident un stat anti-democratic!
Şi faptul că Statul Francez ESTE anti-democratic s-a văzut clar în ultimii ani, prin nenumărate măsuri anti-democratice.
Deci, clar, primul instigator al tragediei de la Paris este chiar Statul Francez.
Al doilea instigator este hedonismul occidental.
Obsedaţi de plăcerile lor, occidentalii se auto-distrug. Pas cu pas.
Semnele sunt clare: prăbuşirea natalităţii, goana disperată după plăceri, atitudinea extrem de agresivă a statului faţă de critica anti-hedonistă, dezvoltarea unui sistem autoritarist de control şi coerciţie, manipularea maselor etc.
Toate aceste semne (şi altele asemenea) se regăsesc în prăbuşirea tuturor civilizaţiilor istorice axate pe hedonism.
Reacţiile sociale şi politice la tragedia de la Paris sunt pe aceeaşi linie imbecilă. A unor oameni care nu au învăţat nimic din istorie. A unor oameni care îşi închipuie că prin manipularea maselor vor opri cumva prăbuşirea pe care o patronează.
Soluţia reală nu este papagalismul, imitaţia ieftină, asumarea tâmpă a unor sociopaţi – indiferent că sunt cei ucişi sau ucigaşii lor.
Soluţia reală este exact aceea pe care cei mai mulţi dintre oamenii de astăzi din Europa, SUA sau Canada sunt incapabili să o gândească: să fie ei înşişi!
Să fie ei înşişi, să aibă viaţa lor, credinţa lor, respect faţă de ei înşişi. Cine se respectă pe sine îi respectă şi pe alţii.
Cine se respectă pe sine nu va batjocori credinţa altora, chiar dacă o dezaprobă. Şi va privi cu compătimire pe sociopaţii care, lipsiţi de un sens al existenţei personale, încearcă să-şi găsească unul în batjocorirea celorlalţi.
Cine se respectă pe el însuşi, cine ştie să aibă viaţa lui, să trăiască având un rost, nu îşi va pierde vremea dement bârfindu-i sau batjocorindu-i pe alţii: are treburi mai importante!
Şi, evident, nici nu va pierde vremea cu cei care-l batjocoresc: are treburi mai importante!
Faţă de tot ceea ce s-a întâmplat la Paris şi în lume în aceste zile şi faţă de ceea ce ne mai aşteaptă, calea pe care eu o aleg este să fiu eu însumi.
Desigur, într-o societate atât de bolnavă ca cea de astăzi, în care toţi aleargă după plăceri ieftine irosindu-şi viaţa, este greu să te regăseşti pe tine, să fi tu însuţi.
Şi, la început, o asemenea căutare a propriei regăsiri de însingurează.
Dar, pe termen lung, te face liber, te face puternic, te împlineşte.
Vă urez tuturor să fiţi liberi, puternici, împliniţi!
Să fiţi voi înşivă!
Mihai-Andrei Aldea
13 ianuarie 2015
P.S. Îmi reproşa un prieten că nu am accentuat destul monstruozitatea gestului asasinilor. Mi se pare atât de evidentă, încât nu ştiu de ce ar trebui accentuată. Aşa cum am spus, este un gest patologic.
Îmi reproşa un prieten că nu am dezbătut problema violenţei islamice. Într-adevăr, în Siria şi Egipt, în Irak şi Pakistan, în Indonezia şi Nigeria, islamicii extremişti săvârşesc numeroase crime împotriva creştinilor. Deci gestul din Franţa s-ar include în serie. Dar!
În primul rând, am o cultură şi o gândire de istoric.
Ori, ca istoric, nu pot să văd că Islamul a fost mult mai puţin radical şi violent decât Catolicismul. Poate părea paradoxal, dar crimele Jihadului – primului – au fost mai puţine şi mai mici decât crimele cruciaţilor catolici. Nu o să extind subiectul aici, fac doar o minimă paralelă: după 500 de ani de Islam încă exista Ortodoxia în lumea teocrat-islamică; după 500 de ani de Catolicism nu mai supravieţuia niciun ortodox în lumea teocrat-papistă. Culmea este că radicalizarea Islamului s-a întâmplat în ultimul secol şi este un rezultat direct al interacţiunii tot mai puternice între vest-europeni (inclusiv americani) şi respectiv lumea islamică.
În al doilea rând, mă interesează în primul rând problemele din curtea proprie. Adică cele europene.
Cele în care, ca cetăţean european, am dreptul şi datoria să mă pronunţ, să îmi spun părerea, să propun soluţii. Nu sunt nici musulman, nici cetăţean al unei ţări musulmane, deci este ineficient să propun soluţii pentru Islam. Sigur, le-aş propune întoarcerea la Profetul Iisus, care după Coran este mai sus decât Mahomed (Iisus este amintit de 30 de ori în Coran, Mahomed de 5 ori; Iisus este numit Profetul profeţilor, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel născut din Fecioara Maria – singura femeie al cărei nume apare în Coran – etc., Mahomed este numit profet). Dar nu sunt eu glasul de care să asculte musulmani – şi cu atât mai puţin musulmanii. Însă pot propune soluţii pentru lumea al cărei cetăţean – de voie, de nevoie – sunt. Ceea ce am şi făcut.
Pot să subliniez totuşi că soluţia se aplică pentru orice om, de oriunde.
Dacă musulmanii ar fi preocupaţi să fie ei înşişi, în loc să acorde atâta atenţie unor sociopaţi gălăgioşi, nu ar mai ajunge la atentate ruşinoase pentru orice bărbat, pentru orice om. Să te lupţi în acest fel cu bolnavii este sub demnitatea oricărui bărbat adevărat, este sub-ridicol, este de-a dreptul patologic. Este şi blasfemiator: să îţi închipui că Cel Atotputernic depinde de armele tale pentru a se răzbuna… Câtă trufie şi cât dispreţ inconştient faţă de Cel Atotputernic!
De aceea şi musulmanii care sunt cu adevărat credincioşi nu se implică în asemenea gesturi. Au lucruri mai bune de făcut.
Autor: Mihai-Andrei Aldea
Sursa: Mihai-Andrei Aldea
Adauga comentariu