Câteodată, instituţiile publice şi private, care au responsabilitatea de a monitoriza conduita economică, eşuează în a-şi îndeplini rolul înainte ca unele părţi să sufere pierderi importante. Comisia pentru Operațiuni de Securitizare şi Schimburi Valutare (SEC) a reacţionat întârziat la informaţiile timpurii de gestiune incorectă privind Enron Corporation sau privind masiva schemă Ponzi pusă în practică de Bernard Madoff, iar agenţiile private de rating se află deseori printre ultimele instituţii care recunosc că au subestimat substanţial riscul unor derivate securitizate. Însă criza financiară curentă este, în primul rând, consecinţa unor politici publice care au promovat achiziţia de locuinţe, o idee susţinută îndelung de politicienii din ambele partide, combinate cu recentele schimbări în piaţa ipotecară privată; unor politici şi instituţii de piaţă care au condus la un comportament total neînţelept, dar cu puţine dovezi privind exploatarea dovedită şi lipsită de etică a altor persoane.
Forme ale interacţiunii umane
O înţelegere a pieţei cere să includem în context şi alte forme ale interacţiunii umane. Toate formele interacţiunii umane implică una sau mai multe din următoarele trei tipuri de relaţii: preocupare, schimb şi ameninţare. Într-o relaţie de preocupare, o persoană face ceea ce cealaltă persoană doreşte (sau necesită) pentru că el (ea) ţine la acea persoană. Într-o relaţie de schimb, fiecare persoană face ceea ce cealaltă persoană îşi doreşte. Într-o relaţie de ameninţare, o persoană ameninţă să facă cealaltă persoană ceea ce aceasta nu doreşte să facă până când persoana respectivă face ceea ce i s-a cerut.
Preocuparea
O relaţie de preocupare este în mod firesc limitată la familie, prieteni şi alte câteva persoane cu care cineva doreşte să păstreze o relaţie apropiată. În „Teoria Sentimentelor Morale”, Adam Smith respingea ideea că un om este capabil să îşi creeze o judecată morală în afara unei sfere limitate de activităţi centrate în propriul său interes, afirmând: „Administraţia marelui sistem al universului… preocuparea pentru fericirea universală a tuturor fiinţelor raţionale şi sensibile, este slujba lui Dumnezeu şi nu a omului. Omului îi este încredinţat un departament mult mai modest, însă unul mult mai potrivit pentru şubrezenia puterilor sale şi îngustimea înţelegerii sale – grija pentru propria fericire, cea a familiei sale, prietenilor săi şi a ţării sale” [Smith (1759) 1976: 386].
În mod similar, răposatul Paul Heyne, care a fost probabil unul dintre cei mai profunzi scriitori contemporani care a analizat legătura dintre teologie şi economie, a concluzionat că etica Noului Testament a relaţiilor faţă-în-faţă nu are aproape nimic cu care să contribuie la înţelegerea modului de existenţă a sistemelor sociale la scară largă sau asupra modului în care acestea ar trebui organizate. Şi el a probat în mod evident inconsistenţa şi absurditatea teologilor contemporani şi a altora care judecau societatea de schimb prin prisma moralităţii relaţiilor faţă-în-faţă (Heyne 2008). Chiar aşa stând lucrurile, până şi copiii descoperă repede că există totuşi un rol atât pentru schimb cât şi pentru ameninţare în interacţiunile umane, în care preocuparea este o relaţie distinctă. Nici familiile şi nici prieteniile nu vor supravieţui în lipsa unui schimb consensual sau cu mai mult decât un minim de ameninţare.
Schimbul
Piaţa este în mod evident caracterizată de interacţiunea prin care schimbul consensual constituie relaţia distinctivă. Acest lucru face posibil faptul de a efectua tranzacţii economice cu un număr aproape nelimitat de persoane, pe care cineva nu le cunoaşte şi pentru care nici nu are vreo preocupare specială. Astfel este posibilă o diviziune a muncii mult superioară celei realizabile într-o familie, între prieteni sau într-o firmă, iar combinaţia unui comerţ mai intens şi a avantajului comparativ conduce la nivele mai ridicate ale producţiei şi veniturilor pentru aproape toată lumea.
Relaţiile economice implică de asemenea un anumit grad de preocupare, deşi nu depind în mod esenţial de ea. Am învăţat această lecţie de la tatăl meu, care deţinea două afaceri de mici dimensiuni destul de diferite, pentru una dintre ele lucrând şi eu pe timpul verii în vremea facultăţii. Ocazional, tatăl meu putea tolera temporar lipsa de responsabilitate a unui angajat, furnizor sau client de încredere. Nu am putut să înţeleg niciodată dacă acest fapt reprezenta o grijă pură sau era mai degrabă o bună practică de afaceri, dar asta conta mai puţin deoarece erau riscaţi banii tatălui meu prin aceste decizii.
Sunt mai sceptic în cazul responsabilităţii sociale a unor companii de dimensiuni mari cu proprietate extinsă. În aceste cazuri, directorii executivi îşi demonstrează preocuparea prin a cheltui o parte din averea altor proprietari; mă îndoiesc că multe dintre aceste manifestări de responsabilitate socială corporativă sunt compatibile cu aşteptările şi interesele celorlalţi proprietari. O reputaţie în responsabilitatea socială le poate fi benefică proprietarilor în cazul în care implică anumite regimuri preferenţiale guvernamentale în materie de taxe şi impozite, preţul fiind plătit de către toţi acei proprietari care nu beneficiază de acest regim preferenţial. Panourile publicitare bizare ale Chevron, care încurajează oamenii să îşi reducă consumul de energie, le pot fi de folos acţionarilor de la Chevron în cazul în care vor ajuta la evitarea unor comisioane adiționale sub incidenţa legislaţiei aflată în dezbatere privind comerţul şi capitalul companiei.
Sunt profund sceptic cu privire la opiniile exprimate în recenta enciclică a papei Benedict al XVI-lea (2009) care îndeamnă la o nouă ordine economică globală bazată pe responsabilitate socială, grijă pentru demnitatea muncitorului, respect pentru etică şi organizaţii internaţionale mult mai puternice şi mai reprezentative. Enciclica afirmă:
„Caritatea… reprezintă principiul nu numai pentru micro-relaţii (cu prietenii, membrii familiei sau în grupuri mici), dar şi pentru macro-relaţii (sociale, economice şi politice). … Numai prin caritate, influenţată de lumina înţelepciunii şi credinţei, este posibil să luptăm pentru scopul dezvoltării, care posedă o valoare mai umană şi mai omenească.”
Papa Benedict îşi exprima temerea cu privire la competiţia dintre politicile guvernamentale pentru atragerea afacerilor internaţionale, care ar putea slăbi uniunile comerciale şi reţelele securităţii sociale. Prima mea grijă cu privire la această enciclică este însă faptul că presupune prea multă exigenţă asupra spiritului uman, afirmând că „solidaritatea… un simţ al responsabilităţii din fiecare cu privire la toată lumea” este necesară pentru a îmbunătăţi condiţia umană. Eu mă rog pentru ca această enciclică să genereze suficiente dezbateri intelectuale în cadrul Bisericii Catolice astfel încât să lanseze o provocare papei Benedict cu privire la valorile lor comune.
Un comentariu al economistului C. Lowell Harris ilustrează această chestiune: „Realitatea nu poate concura cu fantezia. Cel puţin nu în mod „cinstit”. Cât de uşor este să se închipuim spiritul antreprenorial liber sau poate posibilităţile de îmbunătăţire a lumii prin politici guvernamentale care să restricţioneze libertăţile celorlalți: Domnul Dooley a evidenţiat minunat ideea atunci când a spus: „Un om care se aşteaptă să înveţe într-un an un homar să zboare este considerat nebun; însă un om care crede că oamenii pot fi transformaţi în îngeri în urma unor alegeri este considerat un reformator şi rămâne în libertate” [Harris 1972:4].
Un eveniment recent ilustrează această comparaţie: în această vară, Bernard Madoff a început o sentinţă de 150 de ani pentru că a organizat o schemă Ponzi privată în valoare de 60 miliarde de dolari, însă preşedinţii Roosevelt şi Johnson sunt trataţi cu deferenţă pentru că ne-au lăsat o datorie publică de 100 trilioane de dolari printr-o schemă Ponzi guvernamentală numită Securitate Socială şi Medicare.
O economie de piaţă, prin opoziţie, depinde foarte mult de un nivel minimal de ameninţare, îndeosebi pentru a asigura dreptul de proprietate şi contractarea. În acest sens, după cum Adam Smith constata în Avuţia Naţiunilor, fiecare firmă este dependentă „de braţul puternic al judecătorului civic” (Smith [1776] 1937: 670). Alte câteva roluri ale guvernelor ar putea îmbunătăţi bunăstarea economică, însă sunt mai puţin critice cu privire la succesul capitalismului.
Din aceste motive, am descris această etică a capitalismului ca fiind lipsită de pretenţii, pentru că operează în primul rând cu o ofertă abundentă de interese personale. O economie capitalistă ajustează o anumită parte a cantităţii limitate de preocupare, însă nu depinde de această formă de relaţie care este mult mai apreciată în tipurile mai intime ale interacţiunilor inter-umane, în acelaşi timp minimizând dependenţa necesară pentru instrumentele teribile ale ameninţării.
Economistul James Buchanan, un laureat al Premiului Nobel, evidenţiază aproximativ acelaşi aspect într-un comentariu despre Avuţia Naţiunilor a lui Adam Smith: „Faptul că noi ne aşteptăm să cinăm nu are nimic de-a face nici cu bunăvoinţa măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci cu consideraţia lor pentru propriul interes.” Această afirmaţie este probabil cea mai cunoscută din cartea clasică a economiei politice. De la Smith încoace, funcţia specifică a economiei politice şi a economiştilor a fost să demonstreze cum poate sistemul de piaţă, şi într-o măsură chiar reuşeşte, să lege interesele private ale unor indivizi înspre satisfacerea unor dorinţe diferite de cele personale. În măsura în care acest instinct impur al omului către lăcomie, către autoconservare poate fi valorificat prin interacţiunile mecanismului de piaţă, necesitatea de a ne bizui pe valori nobile, precum bunăvoinţa şi sacrificiul propriu, sunt minimizate. Acest fapt, aşa cum Sir Dennis Robertson ne-a amintit, le oferă economiştilor un motiv pentru a exista, iar „lătratul lui de ameninţare” trebuie să le atragă atenţia acelor persoane responsabile cu luarea deciziilor, care eșuează în a recunoaşte nevoia pentru economisirea „dragostei”. [Buchanan 1965: 1].
Buchanan ar fi cu siguranţă de acord cu concluzia mult mai evidentă că este de asemenea important să fie minimizată dependenţa de ameninţare ca mijloc de organizare a interacţiunilor sociale.
La un forum Cato din iunie 2008, colegul meu Will Wilkinson a ajuns la o concluzie mai generală: „Capitalismul ne face oameni mai buni”. El argumentează: „Expansiunea ordinii cooperative şi a prosperităţii şi libertăţii pe care tinde să le aducă, pur si simplu fac viaţa să pară mai puţin ieftină şi ireversibilă. Însă creează de asemenea situaţii în care cooperarea şi pacea sunt consolidate mereu. Mult ridiculizatele „calităţi burgheze” se dovedesc în final să fie ingredientul principal al unui măr bun”. [Wilkinson 2009: 10].
Ameninţarea
Guvernul, desigur, este una dintre instituţiile aproape complet dependente de ameninţare, sub forma taxelor sau reglementărilor, în îndeplinirea obiectivelor sale. Câteva întreprinderi de stat, cum ar fi serviciile poştale, sunt finanţate în general prin prestarea de servicii în schimbul unor beneficii financiare, dar chiar şi acestea sunt dependente de un anumit grad de ameninţare în modul de colectare a veniturilor pentru subvenţii sau prin restricţionarea competitivităţii. Multe programe guvernamentale pot fi justificate printr-o preocupare focalizată a coaliţiei dominante, însă implementarea acestor programe necesită venituri care sunt colectate cu ajutorul ameninţării sau prin reglementări aplicate prin ameninţare. Nenumăratele legi privind serviciile de asistenţă medicală aflate în dezbaterea Congresului, de exemplu, reflectă combinaţia dintre o preocupare focalizată pentru acele persoane care nu deţin o asigurare de sănătate şi multiple tipuri de taxe şi reglementări. În plus, numai o oarecare competiţie între guverne poate asigură câteva dintre puţinele beneficii nete pentru cei care nu fac parte din coaliţia dominantă a unui anume guvern. Pe scurt, guvernul are un rol esenţial însă limitat.
Principiul de bază în determinarea limitelor autorităţii guvernamentale este cel mai bine descris în expunerea clasică Despre Libertate a lui John Stuart Mill: „Singurul obiectiv pentru care autoritatea poate fi exercitată de drept asupra oricărui membru al unei comunităţii civilizate, împotriva voinţei sale, este de a preveni lezarea altora. … Asupra sieși însuşi,asupra propriului corp şi a propriei minţi, individul este suveran”. [Mill (1859) 1869:9].
Concluzie
Dintre toate formele majore de interacţiune socială, capitalismul este cel mai puţin dependent de cantitatea limitată a preocupării moştenite, o relaţie care este mai bine aplicată interacţiunilor sociale mai intime şi minimizează dependenţa de ameninţare. Instituţiile publice şi private ale unei economii capitaliste nu sunt imune la eroare, însă multe dintre aceste erori sunt mai degrabă dovezi ale unor hotărâri nepotrivite şi a unor monitorizări inadecvate decât a unei degajări bruşte a lăcomiei sau a unor intenţii malefice. Cu toţii am aprecia o mai bună înţelegere a condiţiilor care au condus la actuala criză financiară. Mult mai apreciată, dar însă prea rară, ar fi o raţiune suficientă pentru a înţelege condiţiile care probabil ar putea conduce la următoarele crize majore şi curajul de a acţiona conform acestei raţiuni.
William A. Niskanen
Traducere de Anda-Cristina Radu
sursa: ecol.ro