În contextul flegmei pe fața țării mele, date de Austria, mă văd dator să le reamintesc conaționalilor mei ce înseamnă această țară potrivnică pentru români, și ce înseamnă să ai demnitate, mândrie și spirit.
În Amintirile sale despre Eminescu, Teodor Ștefanelli, vechi prieten cu marele nostru poet, povestește un episod fabulos despre autorul Luceafărului, de o actualitate siderantă.
Se întâmpla în toamna 1875, la Cernăuți, unde austriecii, imperialiști și aroganți ieri ca și azi, sărbătoreau în mod provocator 100 de ani de la anexarea Bucovinei (!). Eminescu, care-i cunoștea bine pe austrieci, fiind în trecut și student la Viena, apare inopinat „aducând cu sine în birjă un cogeamite lădoi de lemn de o greutate foarte mare”, conținând samizdat-uri, broșuri cu titlul «Răpirea Bucovinei», care a doua zi erau toate împărțite printre românii lui.
Mai târziu, la o masă la hotelul Pajura neagră, frecventat de numeroși români, Eminescu vede un „advocat” austriac, Komariner, îmbrăcat într-un frac alb impecabil, care încerca să-i convingă pe ai noștri să ia și ei parte (!) la serbarea de 100 de ani a încorporării Bucovinei.
Și ce face Eminescu? După ce-și mușcă mustața, semn că era nervos, ridică paharul său de bere care era gol și-i zice avocatului austriac, în zeflemea: „Kellner! Un pahar de bere!”.
La care românii, entuziasmați de ironia mușcătoare a lui Eminescu, repetă într-un cor comanda de bere! Umilit de toți românii, austriacul pleacă „foarte supărat”…
Asta înseamnă patriotism! Asta înseamnă demnitate și bărbăție! Se aude, herr Iohannis? Se aude, doctor Ciucă, Bode și ceilalți plagiatori de care e plin Guvernul?
Mai jos, întregul episod povestit de Ștefanelli:
EMINESCU ÎN 1875 ÎN CERNĂUȚI
Pe la finea lunei Septemvrie si inceputul lunei Octomvrie 1875 era o mare fierbere in Cernauti. Se serba inaugurarea universitatii din Cernauti si totodata amversarea de o suta de ani a incorporarii Bucovinei la Austria.
Lipsa de tact a aranjorilor acestor serbari, caracterul antiromanesc al serbarilor acestora precum si tendinta germanizatoare a universitatii ce se propaga la toate intrunirile germano-evreesti, jignise sentimentele nationale ale Romanilor bucovineni si cu tot patriotismul incercat si mai presus de toata indoiala a tuturor paturilor sociale romanesti din tara, Romanii hotarira a nu lua parte la aceste serbari si a le opune o rezistenta pasiva. Nobilimea romaneasca era pe la tara, iar ceilalti Romani ce nu puteau parasi orasul, nu luau parte la nimica. Eu eram atunci auscultant la tribunalul din Cernauti si locuiam in strada Lumii noua. Seara inaintea serbararii ma trezesc deodata cu Eminescu care sosise din Iasi, aducand cu sine in birja un cogemite ladoi de lemn de o greutate foarte mare..
Eminescu intra in camera cu obicinuitul sau zimbet pe buze. Mai mare surprindere, caci nu-l vazusem din anul 1872.
– Bucuros de oaspeti? ma intreba el, intinzandu-mi mana si särutându-ma.
– Doar n’ai venit la serbare? Ii zisei eu foarte surprins.
– Da si ba, imi raspunse el, si apoi incepu a-mi istorisi ca si in Iasi se aranjaza o contraserbare la Beilic si ca poetul bucovinean Dimitrie Petrinova tinea acolo cuvântarea festiva. Imi spuse apoi ca a adus pentru serbarea din Cernauti mai multe sute de exemplare din o brosura intitulatä Rapirea Bucovinei, scrisa de un anonim pe baza unor docurnente istorice, scoase in Viena din arhivele statului. Deschise apoi lada si incepu sa scoata multime de carti vechi, precum psaltiri, ceasloave, biblii si multime de alte hârtoage rupte, incat am fost silit sa-l intreb ce noima au aceste carti ce le trecuse peste hotar, platind atata de scump greutatea lor.
– Ai rabdare, zise el, si apoi adaose nemteste: das beste kommt zuletzt; uite m’am temut ca-mi vor opri la granita brosura de care ti-am vorbit; am pus-o deci dedesupt, iar deasupra am trântit carti vechi, pe care le-am aratat la granita. De aceste hartoage nu s’au interesat mult impiegatii vostri si astfel am trecut brosura in liniste si pace.
Erau mai multe sute de exemplare din brosura amintita, pe cari le aseza Eminescu intr’un colt al odaii. El a ramas in seara aceasta la mine si am si petrecut amandoi, noaptea pana’ tarziu, band vin, povestind, glumind si fierband cafele negre intr’un ibricas, pe care-l aveam inca din Viena de pe-vremea mea de student.
Cam pe la doua ore dupa miezul noptii ne trezi insa din povestirea noastra un cantec romanesc ce se auzi pe strada. Un cor de voci barbatesti intona armonios si lin cantecul „Desteapta-te Romane” ca si cand ar fi voit sa dea acestui cantec eroic un sentiment de jale. Linistea noptii, actualitatea data armonia vocilor avea efectul ca amandoi eram foarte impresionati. Ascultaram lung timp in fereastra pana se departara cantaretii tot mai mult si se pierdu cantecul in departare. Eminescu era dus pe ganduri. Dupa un timp imi zise:
– Niciodata nu mi-a placut cantecul acesta atat de mult ca acuma.
A doua zi toate brosurile erau impartite intre Romani, ba Eminescu avu indrazneala a trimite brosura prin posta la capiteniile serbarii si la cele mai marcante persoane oficiale. Rezultatul a fost ca dupa cateva zile de la sosirea lui Eminescu, gazeta oficiala aduse ordonanta tribunalului ca brosura este confiscata si desfacerea ei este oprita. Nu mai era insa ce desface, caci Eminescu se grabise, incat nu mai ramasese nici un exemplar, nici macar pentru mine.
A doua zi dupa sosirea lui Eminescu ne duseram seara amandoi la otelul Pajura neagra, unde mancam eu in abonament si unde sedeau la masa foarte multi Romani. Pentru acesti Romani, era rezervata o masa la care incapeau vreo 24 de persoane. In aceasta seara erau foarte multi la masa. Eminescu sedea langa preotul Alexandru Plesca, cu care avea cunostinta de pe vremea cand locuia la profesorul Pumnul. Conversatia era foarte animata. Obiectul principal al conversarii era serbarea din Cernauti. Toti Romanii aveau haine de toate zilele, iar la celelalte mese vedeai numai fracuri uniforme. Dupa o vreme se apropia de masa noastra un advocat anume Komariner si adresandu-se catre noi tinerii judecatori, incerca sa ne convinga ca nu e la locul sau abstinenta Romanilor, atat fata de aniversarea de 100 de ani a incorporarii Bucovinei, cat si fata de nou creata universitate. Acest Komariner era in frac si cravata alba si sta drept dupa spatele lui Eminescu si Plesca. Vedeam ca acestora nu le vine la socoteala conversatia advocatului si ca pun ceva la cale.
Eminescu incepuse a-si musca mustata, semn ca era iritat. Deodata vedem ca ia paharul sau golit de bere si ridicandu-l indarat dupa spate spre fata advocatului, ii zise fara sa se intoarca la dânsul:
– Kellner! Un pahar de bere!
Atuncea si Plesca intinde paharul sau si zice si el:
– Kellner, bere!
Komariner se uita uimit la un pahar si la altul si nu stia ce sa zica. Atunci Eminescu si Plesca se intorc spre advocat si ii striga in fata:
– Kellner, nu ti-am zis sa aduci here? Aid’ pasol de ne ada!
Un hohot de ris isbucni acuma intre toti mesenii si advocatul intelese ca e luat in zeflemea; el se intoarse spre noi si ne zise nedumerit:
– Nu stiu ce vor acesti domni de la mine.
Noi ii explicaram ca nefiind acesti domni din Cernauti, l’au luat drept chelner, o gresala ce s’a putut intampla cu atat mai usor, fiindca si chelnerii astazi sunt toti in frac si cravatä alba’.
Foarte suparat se departa Komariner de la masa noastra in rasul tuturor mesenilor, iar Eminescu era foarte satisfacut ca i-a succes gluma si ca am scapat de discursul advocatului.
Nu-mi mai aduc aminte cate zile a ramas Eminescu in Cernauti, dar’ stiu ca m’a rugat sa mergem impreuna la mormantul profesorului Pumnul iar de acolo ne-am dus la casa care fusese odinioara proprietatea lui Pumnul. Aici imi zise:
– Uite, acolo am locuit eu si in casuta cea mica era si biblioteca studentilor romani, la care am fost si eu bibliotecar un timp.
Se adanci in ganduri si nu vorbi nimica pana nu ajunseram acasa.
Cate amintiri din copilarie ii vor fi trecut atuncea prin creerii sai framantati de atatea ganduri, de atatea impresii, bucurii si nevoi!
Ajunsi acasä isi impacheta cartile vechi ce le-adusese cu sine si pleca cu o birja la gara. Nu l-am mai vazut apoi pana in vara anului 1878 in Bucuresti, cand era redactor la ziarul Timpul.
Autor: Teodor Burnar
Adauga comentariu