Generaţia “spontanee” a usereplusiştilor
O doamnă în jur de 40 de ani mi-a povestit recent următorul episod din trecutul ei. Tocmai trecuse în clasa a XI-a, la un liceu de elită dintr-un oraş mare, când a chemat-o directorul în cancelarie pentru o scurtă discuţie confidenţială. “Reprezentantul unei instituţii foarte importante, care se ocupă de securitatea ţării, mi-a cerut să-i recomand un număr de elevi din şcoala noastră inteligenţi, buni vorbitori (mai ales de limbi străine), pricepuţi la calculator şi cu o gândire liberă. M-am gândit să te propun şi pe tine. Reflectează, vorbeşte acasă cu părinţii şi dă-mi un răspuns cât de curând. Ar fi vorba de anumite avantaje importante pentru viitorul tău, şi materiale şi de stabilitate, dar, evident, şi de unele privaţiuni şi sacrificii”. Cum doamna a acceptat din curiozitate să facă un prim pas, a fost solicitată, după un timp, pentru un interviu. Portretul robot al candidaţilor căutaţi a descurajat-o însă. Nu se recunoştea în el. Accentul nu era pe calităţi intelectuale, pe IQ, pe onestitate; era pe cinism, pe capacitatea de disimulare, de suprimare a propriilor sentimente, pe o disciplină cazonă împinsă spre fanatism. O formă de dezumanizare, zicea dânsa, care nu i se potrivea deloc. A declinat propunerea, dar şi-a adus aminte de acest episod acum, citind un articol al meu despre profilul, parcă tras la ştanţă, al reprezentanţilor USR – PLUS care ne conduc azi. Ei par a fi forma modelată degenerativ a exact ce căutau acum 20 – 25 de ani recrutatorii. Se întreabă doamna: nu cumva această generaţie de cyborgi, aproape identici în anormalitatea lor, întruchipată de personaje ca Stelian Ion, Bulai, Moşteanu, Seidler, Barna, Chichirău, Drulă, Năsui etc. reprezintă o promoţie de politicieni români construită de serviciile noastre secrete după un anumit tipar şi scoasă la remodelat lumea pe şest, acum, când vremurile sunt tulburi şi camuflajul favorizat? Eu cred că poate fi o explicaţie valabilă pentru apariţia acestor bizari minerali, consideraţi de unii ca aparţinând unei “generaţii spontanee”.
Pasivitatea PSD
Mulţi spre foarte mulţi critică aspru în ultima vreme pasivitatea PSD-ului faţă de guvernarea PNL – USR – UDMR. Şi eu, furios adesea pe golăniile şi ipocrizia coaliţiei “de dreapta”, m-am mai indignat, am mai ridicat tonul şi i-am pus la zid pe eunucii pesedişti. Mi se păreau atât de impotenţi politic încât doar comparaţia asta o inspirau. Cum eu, în articolele de pe acest blog, exprim gânduri şi raţionamente ale clipei, din dorinţa de a fi sincer la timpul prezent şi nu consecvent cu orice preţ cu mine cel din trecut, mă simt dator să vă mărturisesc că am început să apreciez non-combatul PSD. Marcel Ciolacu, cu alura lui de ursuleţ de pluş, cu felul lui blajin, neconflictual, sfătos, de a face politică de aşteptare într-o ţară plină de politicieni nebuni şi agitaţi, a reuşit să răstoarne clasamentele. Să ne uităm puţin la sondaje: PSD – 35%, PNL – 19%, USR – 13%. O să îmi spuneţi că PSD nu are niciun merit pentru aceste evoluţii în favoarea sa, că PNL şi USR, guvernând lamentabil, s-au împuşcat singure în picior. Doar partea a doua e adevărată. Marele merit al PSD este că i-a lăsat pe aceşti impostori să fie ei înşişi, mincinoşi, hoţi, incompetenţi. Neatacându-i la baionetă, nescoţând oamenii în stradă, neinvadând televiziunile de ştiri cu guerilişti isterici şi cu mesaje extremiste, reprezentanţii PSD i-au lăsat, practic, pe adversarii lor fără sacul de box pe care se obişnuiseră să-l bumbăcească de dimineaţă până seară spre deliciul susţinătorilor lor avizi de lupte cu cocoşi. Ciolacu a înţeles că nişte bătăuşi de profesie vor căuta încăierarea cu orice preţ. Nu mai e PSD-ul în ring, atunci se vor lupta între ei. Şi, în felul acesta, lume le va vedea adevărata faţă. Valori nepreţuite, precum Clotilde Armand ori Nicuşor Dan, Florin Câţu ori Ludovic Orban trebuie lăsate să se manifeste până consternează definitiv. De ce să întrerupi sinucideri atât de elaborate şi spectaculoase? Nici prin cap nu-i trece lui Ciolacu să aducă PSD la guvernare în conjunctura actuală. Doamne fereşte! Şi bine face, după părerea mea. Opoziţie de catifea, puţină sare pusă peste suferinţa românilor ca să înţeleagă pe pielea lor cu cine au votat ultima oară şi… salutări cu răvaşe lui Iohannis: o să ne chemi tu, iar noi o să ne gândim de două ori dacă o să venim, şi în ce condiţii.
Retragerea din Afganistan
Ne-am mai lămurit odată, dacă nu ne-a ajuns lecţia de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cât de mult ne putem baza pe americani. Partener strategic, Articolul 5, dar dacă ne invadează ruşii sau ne trimit vreo rachetă supărată spre Deveselu, să vezi atunci ce sare NATO să ne apere… Cu conferinţe indignate şi vorbe de profundă consolare! Adică nimic! Ce se întâmplă acum în Afganistan este într-un fel tragic emblema progresismului imbecil. Mi-e o ruşine imensă faţă de afganii care au crezut în balivernele alianţei noastre, conduse de SUA, şi acum se văd părăsiţi în cel mai abject mod. Nu putea exista o propagandă mai eficientă împotriva valorilor occidentale, considerate până nu de mult repere imuabile ale civilizaţiei moderne, decât debandada lăsată în urma lor de eliberatorii creştini care şi-au închipuit că pot reconstrui din temelii un popor de alte tradiţii, religie şi, cultură, după modelul lor mustind de decadenţă, drepturi LGBT şi economie de junglă. Drama umanitară care se prefigurează în Afganistan cred că va desfiinţa pentru decenii postul de jandarm al planetei şi al respectării drepturilor omului cu care atât de mult se fălea, până mai ieri, America. Un jandarm compromis nu se mai poate apăra nici pe el însuşi.
Adauga comentariu