Educaţia, între birocraţia şcolară şi libertatea de a alege

Am văzut adolescenţi care, fără să ştie poate nimic despre principiile libertăţii, îndeamnă la educaţie liberă prin sloganul de pe tricourile lor: “Nu lăsa şcoala să-ţi strice educaţia”. Însă şcoala de azi este apanajul exclusiv al statului, de unde şi logica reformistă a sloganului. “Educaţia în stradă”, care a umplut astăzi ecranele televizoarelor, nu ilustrează decât eşecul modelului actual al şcolii româneşti, al centralismului statal în educaţie. Problema educaţiei nu poate fi rezolvată cu mai mulţi bani de la bugetul statului. Mai mult nu înseamnă mai bine, nici măcar în privinţa bugetelor şcolare. În educaţie, nu banii lipsesc, ci piaţa pe care aceştia să circule, prin stimulente antreprenoriale, concurenţă între şcoli şi responsabilitate morală.

În prezent, aproape toate sistemele educaţionale sunt dominate şi structurate de reguli ce reflectă voinţele organismelor guvernamentale, care finanţează şi administrează educaţia formală, devenită astfel o educaţie de stat. Din acest punct de vedere, educaţia formală asigurată de către guvernele democratice ale celor mai dezvoltate ţări nu diferă fundamental, în concepţie şi rezultate, de sistemele educaţionale moştenite de ţările foste socialiste; în cazul acestora din urmă, asigurarea serviciilor educaţionale indica existenţa monopolului absolut al statului în educaţie, şcoala fiind mijlocul prin care partidul unic îşi consolida idealurile comuniste, producând mentalităţi egalitariste şi colectiviste. De altfel, istoria implicării (dominaţiei) puterilor publice în educaţie, atât în cazul sistemelor politice totalitare cît şi în democraţiile occidentale, arată că, de-a lungul timpului, şcoala publică a fost în mâna puterii politice un instrument folosit pentru a insufla (impune) anumite valori ideologice celorlalţi.

Începând de prin 1840, în America s-a desfăşurat o campanie de înlocuire a sistemului particular, divers şi extins, cu un sistem al aşa-numitelor şcoli gratuite, de fapt, şcoli în care părinţii sau alte persoane achitau indirect costurile, prin impozite, în loc să le achite direct prin taxe şi cotizaţii. Potrivit lui E.G. West, care a studiat în detaliu dezvoltarea rolului statului în învăţământ, această campanie nu a fost condusă de părinţi nemulţumiţi, ci “în primul rând de profesori şi oficiali guvernamentali“. în Marea Britanie, ca şi în Statele Unite, învăţământul era aproape universal înainte ca guvernul să preia controlul. Profesorul E. G. West a menţionat subtil că în Marea Britanie guvernul a preluat controlul, la fel ca şi în Statele Unite, ca urmare a presiunilor profesorilor, administratorilor şi a intelectualilor „bine intenţionaţi”, mai degrabă decât a părinţilor. El încheie spunând că prin preluarea controlului de către guvern, calitatea şi diversitatea din învăţământ au scăzut.

În învăţământ, părinţii şi elevii sunt consumatorii, iar profesorul, administratorul şcolar şi planificatorul educaţional sunt prestatorii de servicii educaţionale (producătorii). Argumente îndoielnice din punct de vedere ştiinţific, dacă nu chiar profund eronate – argumentul efectelor externe (al externalităţilor)[1], cel informaţional, argumentul privitor la eşecul pieţei de capital şi motivaţiile egalitariste sau argumentul egalităţii de şanse – au făcut ca intervenţia publică în educaţie să aibă ca rezultat centralizarea statală a organizării sistemului educaţional şi a procesului de învăţământ. Acest fenomen a însemnat apariţia de unităţi şcolare specifice „educaţiei în masă”, reducerea posibilităţii consumatorilor de a alege şi amplificarea comportamentului oportunist şi discreţionar al producătorilor birocratizaţi.

Profesorii, administratorii şi oficialii sindicali nu sunt cu nimic diferiţi de ceilalţi oameni din societate. Totuşi, interesele lor ca profesori, ca administratori, ca oficiali sindicali sunt diferite de interesele lor ca părinţi şi, mai ales, de interesele părinţilor pe ai căror copii îi educă! Interesele lor pot fi satisfăcute printr-o mai mare birocratizare şi centralizare statală, evoluţie care se realizează în detrimentul satisfacerii intereselor contribuabililor şi ale părinţilor.

Considerând că educaţia de stat are calitatea unui „bun public”, modul de finanţare prin impozite şi nu prin venituri obţinute din schimburi voluntare determină, la nivelul cererii, separarea între valoarea serviciilor, în viziunea cetăţenilor, şi costul acestora. Astfel, finanţarea publică a educaţiei comportă contradicţii economice insurmontabile. În cazul educaţiei publice, „liberul acces” dă consumatorilor o falsă iluzie de gratuitate şi încurajează consumul până la saturaţie (demonstrat fiind faptul că nici măcar în domeniul educaţiei mai mult nu înseamnă mai bine). Aceasta împiedică cunoaşterea directă a valorii economice a serviciilor educaţionale. Apoi, consumatorii nu îşi pot exprima direct preferinţele alegând, ca în cazul majorităţii bunurilor, acele prestaţii care indică cel mai bun raport cost-calitate, ci doar indirect, prin intermediul mijloacelor de acţiune politică (vot, manifestaţie, boicot, sindicat etc.). Imposibilitatea relevării preferinţelor reprezintă în general o sursă de ineficienţă la nivelul consumului. De asemenea, tot la nivelul cererii are loc separarea între beneficiari şi plătitori.

Funcţionarea oricărui sistem educaţional se bazează pe existenţa a trei mari actori: plătitorii, consumatorii şi furnizorii serviciilor educaţionale. Separarea consumatorilor de servicii educaţionale de cei care plătesc pentru acestea atrage, cel puţin teoretic, posibilitatea manifestării unor tensiuni cu privire la cantitatea de servicii educaţionale pe care consumatorii o doresc în comparaţie cu cea pe care contribuabilii sunt constrânşi să o plătească. Acest argument trebuie, totuşi, să ia în considerare faptul că mulţi consumatori de servicii educaţionale sunt în acelaşi timp şi plătitori. Chiar în condiţiile recunoaşterii importanţei acestei reuniuni de segmente sociale, ignorarea conceptului de „alegere” în educaţie echivalează cu ignorarea preferinţelor plătitorilor şi consumatorilor de educaţie, în favoarea preferinţelor furnizorilor de servicii educaţionale. Astfel, sistemele educaţionale de stat reprezintă instituţionalizarea alegerii către cei care nu sunt nici plătitorii, nici consumatorii ai serviciilor educaţionale. Această modalitate de organizare constituie consecinţa acceptării (nejustificate, nici economic, nici etic) a rolului absolut pe care statul îl joacă astăzi în domeniul educaţiei.

Monopolul statului în domeniul educaţiei, dincolo de subminarea şi deturnarea ideologică a minţilor celor mai tineri membri ai societăţii, echivalează cu următoarele consecinţe:

1) standardizarea, creşterea uniformizării serviciilor şcolare[2]. Ca în toate celelalte sectoare, cererea de servicii şcolare derivă de la populaţie şi se caracterizează printr-o mare varietate. Această nevoie de varietate provine din însăşi marea diversitate a preferinţelor, a veniturilor şi a condiţiilor particulare ale familiilor (talente, localizare geografică etc.). Într-un sistem de piaţă, această realitate dă naştere la o imensă diversitate a bunurilor şi serviciilor. În cadrul sectorului public, logica finanţării publice şi a controlului administrativ nu permite administraţiei publice să răspundă şi să favorizeze această diversitate. În general, cantitatea şi calitatea serviciilor şcolare converg spre nivelul unic corespunzător preferinţelor, venitului şi particularităţilor alegătorului median.

2) posibilitatea puterii publice de discriminare. Într-un sistem de piaţă, serviciile şcolare ale unei anumite şcoli se vor vinde la acelaşi preţ, toţi consumatorii plătind la fel pentru o calitate dată. Invers, graţie finanţării publice şi dublei taxări a clienţilor şcolii private, legislatorul, în mod arbitrar, asimilează cumpărătorilor preţuri diferite. Familiile cu venituri peste venitul median vor plăti, prin impozitare, un „preţ” fiscal superior celui suportat ce contribuabilii ale căror venituri sunt inferioare venitului median. Această situaţie este inerentă, de altfel, procesului de scrutin majoritar, a cărei manifestare echivalează, în mod necesar, cu redistribuirea avuţiei în societate.

3) cumpărătorul / cetăţeanul se găseşte forţat să ”achiziţioneze” serviciile şcolare pe care le oferă monopolul public. El va obţine output-ul standardcare i se oferă, deoarece producătorul public îşi produce output-ul în bloc, în timp ce organizarea de piaţă oferă unităţile de produs la diferite preţuri. Acest context instituţional conferă producătorilor publici putere de discriminare, datorită imposibilităţii alegerii unui sistem alternativ de producere a serviciilor educaţionale. De aceea, alocarea politico-birocratică a resurselor, care echivalează prin definiţie cu ignorarea criteriilor elementare de eficienţă, va avea drept consecinţă apariţia discriminărilor între cetăţeni. Astfel, familiile se găsesc în imposibilitatea de a-şi regla consumul de servicii şcolare în funcţie de costul acestora. Dacă „preţul” (fiscal) este prea ridicat, consumatorii de servicii educaţionale nu vor putea să-şi modifice comportamentul de consum fiindcă nu se pot orienta către un ofertant concurenţial, decât dacă acesta există şi dacă ei îşi permit să suporte taxarea suplimentară.

În condiţiile acestor ineficienţe, ce poate fi greşit în încurajarea alegerii şi competiţiei în educaţie? Este corect ca părinţii să aibă dreptul de alegere a şcolii pe care o consideră mai bună pentru copilul lor? Atunci, cum poate fi interpretată posibilitatea ca anumite şcoli (mai puţin solicitate) să-şi închidă porţile deoarece consumatorii de servicii educaţionale îşi orientează solicitările către alte şcoli? Astfel, concurenţa între şcoli va conduce la îmbunătăţirea calităţii programelor analitice şi cursurilor academice? În cele ce urmează, voi lua în considerare patru argumente majore a căror corelare va furniza numeroase motivaţii pentru încurajarea alegerii.

Primul argument se sprijină pe afirmaţia că părinţii au dreptul fundamental de a decide asupra problemelor legate de copilul lor. Există câteva convenţii şi declaraţii internaţionale care susţin această idee. De exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1948 stabileşte că: „…părinţii au dreptul prioritar să aleagă felul educaţiei pe care o va primi copilul lor.” De asemenea, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că „…în exercitarea funcţiei de educare şi predare, statul va respecta dreptul părinţilor de a asigura acea educare şi predare în conformitate cu convingerile lor filozofice şi religioase.”

Al doilea argument în justificarea alegerii în educaţie ar fi acela că părinţii sunt mai capabili să aleagă o şcoală care să se potrivească mai bine nevoilor copilului lor. De altfel, acest lucru este şi stabilit în diferite acte sau convenţii, pe baza faptului că părinţii cunosc cel mai bine nevoile copiilor lor, cu siguranţă mai bine decât administratorii şi teoreticienii educaţionali, „mai bine chiar decât cei mai buni profesori ai noştri”, aşa cum susţine Milton Friedman. În general, părinţii au atât un mai mare interes în educarea copiilor lor, cât şi o mai profundă cunoaştere a posibilităţilor şi nevoilor acestora decât oricine altcineva. Reformatorii sociali, şi în special reformatorii educaţionali, pornesc de la premisa nefastă că părinţii, în special cei săraci şi mai puţin educaţi ei înşişi, nu sunt interesaţi de educaţia copiilor lor şi nici nu au competenţa de a decide şi alege pentru ei[3].

Cel de-al treilea argument în susţinerea alegerii şcolii vine din ideea că o creştere a implicării părinţilor va conduce la un efect benefic asupra modului în care copilul percepe şcoala şi asupra motivaţiei acestuia. Puţini contrazic faptul că interesul crescut al părinţilor în educaţia copiilor lor este, de regulă, folositor în activitatea şcolară a copilului. În cele din urmă, apare următoarea problemă: dacă părinţii pot să aleagă alimentaţia, îmbrăcămintea şi locuinţa copiilor lor[4]. În societăţile liberale moderne, oamenii păstrează valori dintre cele mai diverse în materie de religie, morală sau… estetică. Tocmai această diversitate reflectă libertatea pe care societatea modernă o caută şi o favorizează. , de ce să nu poată alege şi şcoala în care aceştia să studieze?

Un al patrulea argument al alegerii în educaţie constă în credinţa că existenţa unui mediu concurenţial, în care şcolile să funcţioneze va contribui la îmbunătăţirea calităţii şi creşterea diversităţii serviciilor educaţionale. Conceptul de piaţă în domeniul educaţiei este unul de mare influenţă în prezent, dar alegerea unei şcoli nu poate fi similară, în mod nemijlocit, cu actul de cumpărare a unui bun obişnuit. Spre exemplu, producătorii de ape minerale îşi cheltuiesc o mare parte din buget pe publicitate, în încercarea de diferenţiere a produsului lor de produsele similare ale concurenţilor. Există numeroase temeri că, odată cu creşterea competiţiei în educaţie, s-ar putea distorsiona modul în care funcţionează şcolile, mai degrabă către creşterea interesului pentru strategiile de marketing şi o mai mare preocupare pentru imagine, de multe ori în detrimentul performanţelor şi experienţelor şcolare ale copiilor. Dar produsul educaţional diferă esenţial faţă de apa minerală. Pentru acest produs calitatea este măsurabilă – câteva teste ştiinţifice care pot consta în analize chimice, gust etc. – dar la copii, din fericire, este mult mai dificil.

Problema organizării sistemului educaţional pe principiile pieţei libere reprezintă una din pledoariile esenţiale ale „austriacului” Murray Rothbard (For a New Liberty, 1979) în favoarea educaţiei într-o societate de oameni liberi. Argumentele acestuia se întemeiază, în general, pe relevanţa analizelor comparate între sistemul educaţional formal (învăţământul) şi numeroasele modalităţi informale de educare ce există în orice societate, în ceea ce priveşte identificarea criteriilor necesare reformării sistemului educaţional actual.

În spiritul expunerii rothbardiene, să luăm în considerare, de exemplu, structura actuală a industriei publicistice şi de mass-media, subliniind faptul că ziarele, revistele, cărţile, radioul şi televiziunea reprezintă, alături de educaţia formală, unele dintre cele mai importante forme de educaţie. Existenţa unei pieţe libere a mass-mediei, aşa cum se întâmplă în general în ţările democratice cu un grad înalt de libertate individuală, echivalează cu existenţa unei structuri variate de materiale publicistice, de informare şi educare a consumatorului de presă, structură diversificată ce satisface multitudinea de gusturi şi dorinţe ale publicului: există ziare liberale, conservatoare, şi de orice altă orientare ideologică; există numeroase publicaţii ştiinţifice şi emisiuni specializate, numeroase modalităţi de informare şi creaţii culturale dintre cele mai diverse. Funcţionarea unei asemenea pieţe extrem de complexe înseamnă, în mod fundamental, „alegere” şi „competiţie”.

Conceptele de „alegere” şi „competiţie” reflectă fenomene corelate ontologic într-un sistem complex de interdependenţe. Manifestarea liberă a opţiunilor individuale din partea consumatorilor unui produs (educaţional) reclamă, în mod necesar, manifestarea competiţiei atât între furnizori, cât şi între doritorii acestui produs. Pe piaţa liberă, întreprinzătorii de succes sunt cei care anticipează cât mai corect configuraţia şi intensitatea preferinţelor consumatorilor pentru a-i deservi cât mai bine. Progresul umanităţii s-a întemeiat pe funcţionarea sistematică a unei astfel de mecanism al profitului/succesului şi falimentului/erorii: posibilitatea de alegere din partea consumatorilor îi aşează pe întreprinzători în competiţie, ceea ce îmbunătăţeşte gradul de satisfacere a preferinţelor publicului.

Rothbard arată că în absenţa monopolizării etatiste a educaţiei formale ar apărea o situaţie asemănătoare cu cea a pieţei industriei publicistice, adică o „piaţă a şcolilor”. În acelaşi cadru de analiză comparată, ce s-ar putea spune despre intenţia guvernamentală de alocare a banilor contribuabililor pentru iniţierea unui lanţ de reviste sau ziare publice, urmată de introducerea obligativităţii tuturor persoanelor să le citească? O asemenea propunere este, desigur, şocantă, deşi este vorba exact de regimul pe care, în timp, guvernul l-a instituit în şcoli. Dacă presa publică obligatorie reprezintă un atentat la libertatea presei, atunci libertatea şcolilor nu este la fel de importantă ca cea a presei? Nu sunt amândouă surse vitale de informare şi educare, pentru libera cercetare şi căutare a adevărului?

În România zilelor noastre, la douăzeci de ani de la destrămarea regimului comunist, şcoala ascultă la fel de mult de comenzile de la centru; profesorii sunt plătiţi la fel (de uniform), adică în lipsa oricăror criterii de diferenţiere prin competenţe; manualele şcolare au rămas anchilozate în principiul lecţiei „gata de memorat”; elevii îşi caută devenirea, pe bună dreptate, în educaţia informală, descătuşată de explozia media şi a internetului; „6% din PIB pentru educaţie” a fost parcă dintotdeauna leitmotivul eşecului, cu iluzia că, dacă ar deveni mai mare peste noapte, bugetul statului ar înceta să mai fie „gaura neagră” a banilor contribuabilului; în sfârşit, şcoala românească este mai degrabă instituţia ministerului şi a profesorului, decât una a elevului şi a familiei, care ar trebui să fie adevăraţii ei beneficiari.

Situaţia cu care ne confruntăm în prezent şi deficienţele acumulate în trecutul recent demonstrează eşecul modelului actual al şcolii româneşti, al centralismului statal în educaţie. Problema educaţiei nu poate fi rezolvată cu mai mulţi bani de la bugetul statului. Mai mult nu înseamnă mai bine, nici măcar în privinţa bugetelor şcolare. În educaţie, nu banii lipsesc, ci piaţa pe care aceştia să circule, prin stimulente antreprenoriale, concurenţă între şcoli şi responsabilitate morală.

Problema fundamentală a şcolii româneşti ţine de imposibilitatea ca sistemul centralizat al educaţiei de stat să se adapteze la sistemul descentralizat, concurenţial, al pieţei muncii. Nu administratorii şi birocraţii şcolari ori politicienii trebuie să spună de ce calificări şi competenţe profesionale are nevoie economia, ci numai piaţa.. Altfel, educaţia este scoasă din sfera mijloacelor economice şi transplantată, prin centralizare educaţională, adică prin solidaritatea forţată a impozitării, în mijloc de prezervare a status-quo-ului statal…

Programul politic aflat în prezent la putere ne spune că importantă este finanţarea elevului şi nu a şcolii, deoarece „calitatea educaţiei contează mai mult decât tipul furnizorului acesteia”. În acest caz, soluţia automată ar trebui să fie introducerea voucherelor pentru educaţie, ca mecanism menit să potenţeze concurenţa dintre furnizorii de servicii educaţionale, publici şi privaţi. Dincolo de pericolul iluziei întreţinute de Milton Friedman – că şi pe bani publici s-ar pune în mişcare o piaţă adevărată, ce ar putea fi greşit în încurajarea alegerii şi concurenţei în educaţie?!

Este, bineînţeles, o întrebare retorică, ce nu necesită a invoca dreptul fundamental al părinţilor de a decide asupra aspectelor din viaţa copiilor lor. Până şi convenţiile internaţionale susţin acest „drept natural”: de exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului arată că: „…părinţii au dreptul prioritar să aleagă felul educaţiei pe care o va primi copilul lor”, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că „…în exercitarea funcţiei de educare şi predare, statul va respecta dreptul părinţilor de a asigura acea educare şi predare în conformitate cu convingerile lor filozofice şi religioase.”

Iar dincolo de ceea ce este „drept” stă chiar „eficienţa”: părinţii sunt cei mai capabili să aleagă şcoala se potrivită copilului lor. Ei cunosc cel mai bine nevoile copiilor lor, cu siguranţă mai bine decât birocraţii şi teoreticienii educaţionali. Părinţii au atât un mai mare interes în educarea copiilor lor, cât şi o mai profundă cunoaştere a posibilităţilor şi nevoilor acestora decât oricine altcineva. Reformatorii din educaţie pornesc de la premisa nefastă că părinţii nu sunt interesaţi de educaţia copiilor lor şi nici nu au competenţa de a decide şi alege pentru ei. În realitate însă, atunci când statul ar elibera educaţia din frâiele monopolului său, până la nivelul absolut al demnităţii familiale, părinţii ar fi cei mai buni „inspectori şcolari” ai copiilor lor, continuu omniprezenţi şi individual informaţi. Iar în acest context, homeschooling-ul apare drept forma naturală, firească, de renaştere a familiei prin şi odată cu educaţia liberă.

Aici, educaţia liberă înseamnă libertatea de alegere, care fiinţează drept concept esenţial al oricărei reforme. Educaţia nu se face într-o manieră unică şi indiscutabilă, fapt ce implică, în mod natural, diversitatea serviciilor educaţionale. Aşadar, educaţia bazată pe alegere şi competiţie este un rezultat normal şi de dorit. Căci altfel, şcoala nu poate spera că va conduce la libertate, autonomie şi responsabilitate în societate, fără a dobândi mai întâi ea însăşi aceste virtuţi.

Textul de faţă este o variantă prescurtată a studiului “În favoarea alegerii şi competiţiei în educaţie”, publicat iniţial în volumul Educaţie economică: actualitate şi perspective, Editura Economică, Bucureşti, 2003.

[1] Şcolarizarea generează – ca şi apariţia unui nou model de automobil – unele beneficii non-piaţă (psihice, non-monetare). Când copii mei devin buni cunoscători ai scrierilor lui Shakespeare sau ai mecanicii cuantice, rezultatul constă în obţinerea de admiraţie şi gratitudine din partea prietenilor lor, însă situaţia generează şi un efect opus, de inferioritate culturală şi informaţională. În acelaşi fel, noul model de automobil pe care mi l-am procurat poate produce plăcere, ca apreciere estetică, sau invidie celor din vecinătatea mea. După cum arată David Friedman, în legătură cu şcolarizarea problema fundamentală poate fi formulată în maniera următoare: a realiza construirea sistemelor de învăţământ în funcţie de efectul indirect şi incert al şcolarizării asupra unui anumit terţ, mai degrabă decât în funcţie de efectul direct şi cert asupra celor şcolarizaţi, înseamnă acelaşi lucru cu a realiza design-ul automobilelor în funcţie de evaluările oricărei persoane, mai puţin ale cumpărătorilor şi deţinătorilor acestora.

[2] De asemenea, monopolul public asupra educaţiei favorizează nivelarea oricăror diferenţe existente în performanţele profesionale şi realizările didactice şi ştiinţifice. Aceste diferenţe nu se regăsesc, sub nici o formă, în remunerarea principalului factor de producţie al domeniului, cadrul didactic. Spre deosebire de majoritatea domeniilor vieţii sociale, remunerarea profesorilor în toate sistemele educaţionale de stat este stabilită birocratic şi continuă să rămână uniformă, în ciuda tuturor contraargumentelor economice.

[3] Aşa cum susţinea John Stuart Mill, „cei needucaţi nu pot fi judecători competenţi asupra educaţiei”. Însă acest argument pare să justifice parcurgerea sistemului educaţional public de către cel mult o generaţie. Odată ce s-a produs educarea (adecvată, în ce sens???) unei generaţii, aceasta va deveni astfel competentă în ceea ce priveşte alegerea educaţiei pentru copiii săi. Părinţii ar dobândi astfel un avantaj (comparativ) în raport cu administratorii, cu planificatorii sistemului şcolar de stat: o serie de informaţii detaliate, aproape imposibil de accesat din afara familiei, cu privire la cele mai potrivite modalităţi şi tipare educaţionale pentru copii lor. Aşa cum arată E. G. West descriind situaţia Angliei secolului al XIX-lea, „părinţii erau proprii lor inspectori [ai copiilor lor…] care, în comparaţie cu oficialii sistemului educaţional public erau nu numai mult mai numeroşi, dar exercitau şi un control continuu, mai degrabă decât o verificare periodică”.

[4] Profesorul E. G. West a oferit o analogie instructivă între asigurarea educaţiei şi a hranei, o industrie în mod sigur cel puţin la fel de importantă pentru copii ca şi pentru adulţi. West arată că protecţia copiilor de foamete şi malnutriţie este probabil la fel de importantă ca şi protecţia acestora împotriva ignoranţei. Este greu să se întrevadă că orice guvern, din dorinţa de asigurare a unor standarde minime de hrană şi îmbrăcăminte, ar da legi pentru hrănirea universală şi obligatorie.
Cosmin Marinescu<

sursa: ecol.ro