Educaţia economică din şcolile vremii noastre

Cea mai tenace trăsătură a mediilor intelectuale europene este resentimentul faţă de capitalism. Această ură faţă de principiile economiei de piaţă a reprezentat cheia de boltă a educaţiei economice moderne în multe din ţările Europei Occidentale. În Franţa şi Germania, elevii trec print-o îndoctrinare periculoasă. Învăţaţi că principii economice precum capitalismul, pieţele libere şi spiritual antreprenorial sunt nesănătoase şi imorale, aceşti copii cresc cu un set dăunător de prejudecăţi şi partizanate. Li se oferă de fapt iluzia că libertăţile democratice, mult preţuite de către europeni, pot fi prezervate şi într-un sistem economic controlat. Educaţi după manuale pline de o ideologie distorsionată – de tip Pravda – ei învaţă să recite o dogmă anti-capitalistă în timp ce se pregătesc pentru admiterea în unele dintre cele mai bune universităţi din lume. Nu e de mirare că europenii susţin fanatic modelul statului-providenţă. Au fost învăţaţi să creadă într-o ordine economică raţională [1], într-un fel de cunoaştere economică concentrată, ce poate rezolva în mod colectiva problema alocării echitabile a resurselor. Aceasta reprezintă ideea din spatele welfare-state-ului: convingerea eronată că există o formulă economică, verificabilă ştiinţific[2], ce este universal valabilă şi aplicabilă, de către autorităţi, în orice condiţii economice.

Convingerile notate mai sus nu sunt specifice Franţei şi Germaniei în mod singular. Dar aceste două ţări sunt printre cele care au beneficiat semnificativ de pe urma economiei de piaţă. Acum însă par să ignore factorii ce le-au transformat în puteri industriale, aflate pe locul patru, respective cinci în topul celor mai importante economii ale planetei. Dezvoltarea lor economică după cel de al doilea război mondial a fost posibilă datorită comerţului liber, investiţiilor finaciare, circulaţiei libere a capitalului şi inovaţiilor de care aceste ţări au profitat. Iar acum, principiile liberalismului economic sunt renegate, fiind considerate periculoase şi dăunătoare. Drept consecinţă, o dată cu reafirmarea monopolului de stat asupra iniţiativelor private, Europa va înregistra o rămânere în urmă faţă de Statelor Unite şi alte regiuni, în privinţa productivităţii şi eficienţei economice.

Ceea ce o ţară îşi învaţă copiii reflectă până la urmă convingerile naţionale înrădăcinate. Educaţia economică pe care şcolile o promovează, dă măsura adevărurile legate de capitalism, statul bunăstării şi alte principii economice pe care o societatea le consideră clare de la sine. Atât în Germania, cât şi în Franţa, de exemplu, şcolile au reuşit să inducă o serioasă aversiune faţă de capitalism. Manualele de economie politică din aceste ţări sunt remarcabile prin accentual pus pe lipsurile capitalismului, ignorând total teoria economică sau consecinţele pozitive ale liberei concurenţe. În schimb ele oferă comentarii tendenţioase vizând distrugerile provocate de capitalism, învăţând stundenţii că progresul economic este cauza tuturor maladiilor sociale. ’Creşterea economică impune o formă haotică de viaţă, care duce la muncă în exces, stress, depresii nervoase, boli cardioavasculare şi, potrivit unora, extinderea cancerului’[3],susţine lucrarea în trei volume Istoria Secolului XX, un set de texte memorate de nenumăraţi liceeni francezi care se pregătesc să dea admiterea la Sciences Po şi la alte facultăţi franceze de prestigiu. Lucrarea continuă cu descrierea capitalismului ca fiind brutal, sălbatic, American. În general, mesajul este acela că activitatea economică implică riscuri şi nenumărate efecte nedorite de care cetăţenii trebuie protejaţi. Nu e de mirare, atunci, că francezii se manifestă cu suspiciune în faţa noţiunilor de piaţă şi antreprenoriat, ca să nu mai vorbim despre politicile care le-ar încuraja. Europa se vădeşte a fi locul unde cu greu se poate renunţa la beneficiile şi avantajele sociale sponsorizate de stat. În schimb europenii acceptă cu o oarecare nepăsare limitarea propriilor lor libertăţi şi îngrădirea iniţiativei private în favoarea statului asistenţial. Murry Rothbard ne vorbeşte chiar de o metodă prin care statul înfierează iniţiativele cutezătoare, şi orice creştere a bunăstării private stigmatizată drept ‘lăcomie inconştientă’, ‘materialism’, sau ‘afluenţă excesivă’. Obţinerea profitului este considerată ‘exploatare’ şi ‘camătă’ , iar mai multe resurse ar trebui sifonate din sectorul privat către stat[4].

De partea cealaltă a oceanului, ceea ce învaţă elevii de liceu din SUA diferă întru totul de paradigma europeană. Aici, majoritatea cursurilor sunt bazate pe economia de tip classic. Americanii înţeleg că o societate liberă este o stare de fapt în care fiecare individ serveşte pe ceilalţi şi este servit de ei în shimb[5].Dar acest lucru se petrece numai în prezenţa propietăţii private. Nicio societate nu poate exista sau supravieţui fără conservarea propietăţii private[6]. Schimbul perpetuu de bunuri şi servicii între propietari/consumatori lasă sarcina de a decide cine trebuie să producă la nivelul individului. Nu există societate liberă fără o piaţă liberă ca mediu al tranzacţiilor economice; şi nu există stat de drept fără proprietate, căci a invoca dreptatea acolo unde nu există proprietate plurală e o contradicţie în sine. Utilitarişii, singurii liberali autentici în opinia lui Mises, sunt cei care au identificat relaţia pe care o întreţin democraţia şi piaţa. De fapt, ambele sunt populate de acelaşi om lockean care acţionează exclusiv pentru a elimina o insatisfacţie.[7]

Programa de stat cere predarea în şcolile americane a informaţiilor legate de contribuţiile pozitive, cu impact asupra economiei, venite din partea antreprenorilor locali. Mai mult, numeroase state americane şi-au coordonat curricula cu aceea a grupurilor de tineret care promovează antreprenoriatul, precum Junior Achievement.

Elevii francezi, pe de altă parte, nu învaţă atât economie, cât un discurs specific, foarte ideologizat, despre economie. Când vor termina şcoala aceştia s-ar putea să nu ştie prea multe despre cerere şi ofertă sau despre cum funcţionează o corporaţie. Mai degrabă vor ştii totul despre răul pe care-l presupune mcdonaldizarea lumii şi despre beneficiile taxei Tobin asupra mişcării capitalului global. Acest discurs anticapitalist şi antigloalizare este ceea ce li se cere elevilor să înveţe în şcolile franceze de astăzi. Ca urmare, ei sunt mulţumiţi în a accepta restrangerea drepturilor de propietate atât timp cât statul va continua să le ofere avantajele cu care s-au obişnuit. Nu e doar o alinţă conjuncturală, cât o credinţă că statul ar trebui să fie cel care reglementează şi standardizează ordinea economică.

Nemţii predau tinerilor teorii similare despre economie. Trăsătura comună a manualelor germane este reprezentată de marele accent care se pune pe tradiţionala diviziune social-democrată între capital şi muncă, angajator şi angajat, patron şi muncitor. În aceste lucrări, şefii şi proprietarii de companii apar, în caricaturi şi ilustraţii, drept exploatatori lipsiţi de scrupule. Omul de afaceri modern şi de success nu se găseşte pe nicăieri. Chiar şi publicaţii ce invocă o orientare de dreapta, precum Der Spiegel, trâmbiţează prăbuşirea iminentă a capitalismului, ignorând cauzele reale ale actualei crize economice: deficitul bugetar, protecţionismul, intervenţiile nefaste ale băncilor centrale.

Elevii germani vor cunoaşte multe subiecte până când vor absolvi. Un subiect pe care-l vor cunoaşte în mod particular sunt drepturile pe care le au ca beneficiari ai ajutorului social. În loc să înveţe care sunt pârghiile prin care poate spori productivitatea şi creşte numărul locurilor de muncă, studenţilor li se arată cum se pot organiza cei fără joburi în grupuri de întrajutorare şi se pot alătura unor proteste antireformă. Ideea de a cere în grup locuri de muncă provine dintr-o filozofie foarte naivă. A vrea să munceşti nu e un dat colectiv: impulsul este strict individual şi dozat în infinite nuanţe. Locul de muncă nu îl cauţi în turmă. Vânarea lui angajează talentul personal, pe care piaţa îl poate eventual introduce acolo unde îi este locul. Excepţia de la această regulă o oferă economiile de tip socialist, în care a munci e un gest ideologizat şi nu o pasiune individual. Munca are sens doar pe o piaţă liberă. Acesta e unicul sistem în care efortul e recompensat de satisfacţia pe care rezultatul efortului tău propriu o adduce celuilalt. Răsplata muncii individuale se regăseşte doar în satisfacţia procurată semenilor tăi. Banii sunt intermediarul acestei relaţii. Salariul, departe de a fi un cadou, e o investiţie de timp, talent şi energie. El nu vine de la Guvern, ci de la consummator.

Acest mod părtinitor de prezentare a informaţiilor folosit în şcolile europene, în care angajatorii exploatează iar statul protejează, are implicaţii uriaşe. Pierderile suferite de cele mai mari două economii europene, în termeni de joburi, inovaţie şi dynamism economic sunt uriaşe. Devine clar că atitudinile şi modurile de gândire sunt în stransă legătură cu performanţele economice ale unei ţări. Învăţaţi că pieţele libere creează haos, că iniţiativele private sunt nocive, iar globalizarea distrugătoare, studenţii francezi şi germane se luptă să găsească locuri de muncă în sectorul public, care oferă securitatea jobului şi multe beneficii.

A lupta împotriva acestor ideologii economice puternic înrădăcinate se va dovedi exterm de dificil. Întrucât cetăţenii europeni s-au obişnuit să aştepte ca statul să asigure sisteme de protecţie social, politicienii europeni se simt obligaţi să menţină cheltuieli mari în acest sens pentru a fi realeşi. Cazul Germaniei de la alegerile din 2005 este edificator. Când politicienii au încercat să reformeze modelul social, cetăţenii au votat pentru stânga şi pentru partidele populiste care le-au promis cheltuieli sociale chiar mai mari şi risc mai mic. Acesta a fost de fapt un vot de blam dat încercărilor de reformare a sistemului.

Astfel, societăţile europene par împotmolite în structurile guvernamentale ce asigură protecţie socială şi limitează iniţiativa privată. Dacă Europa Continentală speră să-şi plaseze naţiunile pe un nou făgaş economic, atunci ar trebui să înceapă sa fie atente la ceea ce învaţă copiii lor în şcoli. Încurajarea iniţiativei private şi a gândirii antreprenoriale va creşte eficienţa economiilor europene şi va atrage o scădere a cheltuielilor sociale.

[1] Friedrich Hayek, The use of Knowledge in Society, American Economic Review, XXXV, No 4, pp. 519-30, Sep. 1945.

[2] Friedrich Hayek, The pretence of knowledge, Lecture to the memory of Alfred Nobel, December 11, 1974, http://nobelprize.org/nobel_prizes/economics/laureates/1974/hayek-lecture.html.

[3] Joëlle Boyer-Ben Kemoun, L’épreuve d’histoire du XXe siècle, (Paris: Ellipses Marketing, 2005), 136.

[4] Murry Rothbard, Anatomy of the State, (Auburn: Ludwig von Mises Institute, 2009), 27.

[5] Ludwig von Mises, Economic Policy. Thoughts for Today and Tomorrow, (Auburn: Ludwig von Mises Institute, 2006), 33.

[6] John Locke, Two treaties of government , (Cambridge: Cambridge University Press, 1988), 244.

[7] Ludwig von Mises, Socialism, (New Haven: Yale University Press, 1951), 39.

autor: Cristian Gherasim
sursa: ecol.ro