Lucrez în educație de când mă știu. Bine, oficial vorbind de peste 27 de ani (cadru didactic plătit), neoficial de când eram eu mic și încercam să-i învăț pe colegii mei de joacă tot ce știam eu.
Învățatul oamenilor e un lucru dificil: să-nveți pe unul o chestie pe care o știi tu nu e lucru de duzină, unii pricep mai repede alții mai greu, unii nu vor alții oricât s-ar chinui nu înțeleg, unii prind din primele cuvinte alții nici dacă le demonstrezi practic de zece ori, în fine… problema mea e alta:
Oamenii care știu chestii nu vor să-i învețe pe alții novici în meserie, în domeniu. Și impedimentul ăsta socio-profesional se vede de la cel mai de jos muncitor în construcții care dă la lopată la betonieră până la cel mai de sus funcționar bancar care învârte fonduri de miliarde. Spun “impediment socioprofesional” pentru că (statistic vorbind) cu cât o societate e dresată (“educată” dar “dresată” e termenul corect) să își predea ștafeta cunoștințelor și abilităților în sens descrescăor pe scară ierarhică, cu atât mai mult aceasta progresează pe scara ierarhică mondială, în competiția globală economică politică și militară cu alte țări.
Și aici am două exemple: armata irakiană a pierdut războiul cu invadatorii americani nu pentru că nu dispuneau de tehnică militară și/ sau muniție ci pentru că pur și simplu subofițerii nu știau să manevreze tehnica militară în absența ofițerilor superiori (nu îi învățau pe subalterni cum să opereze un tanc, o baterie de rachete antiaeriene de “teamă” ca aceștia să nu le ocupe funcțiile).
Contraexemplu: cele mai performante economii sunt cele asiatice (în special cea coreeană și japoneză) unde elevii sunt învățați de la cea mai fragedă vârstă să își împărtășească cunoștințele și abilitățile, să educe pe scară ierarhică subalternii și să promoveze pe corecte, pe merit, oamenii în ierarhiile corporatiste. Și dacă compania are de câștigat toți angajații au de câștigat (vezi cea mai mare corporație din lume -Partidul Comunist Chinez- cu cele mai meritocratice criterii de accedere în ierarhie).
La noi se aplică mai degrabă metoda orientală (irakiană) decât cea asiatică: ține-i pe oamenii capabili departe de funcțiile decizionale (fie private fie publice) ca nu cumva să îți ia locu!
Și aici văd eu problema sistemului de eduație din România: până nu realizăm că noi românii (România ca țară) suntem niște pești mici într-un ocean mare plin de rechini giganți nu o să avem niciodată prosperitate! Și că singura noastră șansă (ca nație) e să devenim bancuri de piranha (pești mici dar care lucrează la unison) doar ca să putem să reistăm în acest ecosistem ostil!
Și-abia atunci putem răzbi: când ne vom schimba mentalitatea, să nu ne mai mâncăm între noi în bălțile noastre mărunte, ci să îi educăm pe toți ai noștri (familie, prieteni, colegi) în tot ceea ce noi cunoaștem și doar ÎMPREUNĂ putem să răzbim noi ca români în oceanul plin de inamici, și de ce nu (vai ce cuvânt urât urmează să spun)… să PROSPERĂM!!!
Autor: Dragomir Daniel Tiberivs
Adauga comentariu