Dinu Popescu: CASUS BELLI: DINCOLO DE CORTINĂ

 #America secolului XXI e schimbată radical față de America secolului XX: din „țara tuturor posibilităților”, unde emigrau plini de speranțe oameni din toată lumea, a devenit lumea tuturor ororilor.

În primul rând, America nu mai poate clama statutul de far al „lumii libere”. După decenii de promovare a ideologiei politically correct și încurajare a cenzurii și autocenzurii prin politicile woke, exercitarea libertății de exprimare a devenit o aventură riscantă cu potențial letal.

Evident, următorul punct pe agenda în desfășurare este suprimarea libertății de gândire în cel mai insidios mod posibil: nu prin restricționarea libertății, ci prin imolarea gândirii per se…

…A avea capacitatea să gândești cu mintea ta e un DAR care te transformă într-o armă periculoasă, deci cultivarea acestei abilități trebuia oprită înainte să ajungă să conteste și să amenințe statu-quo-ul. Așadar, sistemul educațional a fost „optimizat” pentru a servi acestui scop, iar rețelele sociale și felurite alte moduri de distragere a atenției și intoxicare a creierelor și corpurilor fac o treabă minunată în a altera până la disoluție setea de a discerne dincolo de propagandă.

Apoi, înlocuirea criteriilor meritocratice cu programul DEI (Diversity-Equity-Inclusion) a contribuit la un tsunami al deprofesionalizării, care a afectat toate domeniile și a transformat America într-o societate necompetitivă pe piața muncii.

Practic, statul a redus constant investițiile într-un sistem care să furnizeze educație calitativă pentru noile generații (în teorie un drept garantat, educația a devenit o marfă de lux în SUA).

Mai departe, anii de ideologizare a publicului prin intermediul Hollywood, a „dezvoltării personale” orientate în jurul cultului victimizării – care te asigură că ești perfect oricum ai fi și, dacă te nemulțumește ceva, cu siguranță alții sunt de vină – au facilitat apariția unei uriașe mase de indivizi incompetenți, iresponsabili, apatici, frustrați și intoleranți la frustrare…

…al căror principal raison d’être este de a fi consumatori docili (de orice) și masă de manevră – la nevoie. Atât.

Peste toate, monopolul de stat, visul suprem al lumilor socialiste, a fost desăvârșit în… patria capitalismului. Numai că nu e monopol de stat, ci monopol PRIVAT. Altfel spus: corporatocrație.

Un singur fond de investiții – BlackRock – deține astăzi un număr de acțiuni semnificativ sau majoritar în peste trei sferturi din corporațiile americane (și nu numai).

Asta înseamnă că un singur om, Larry Fink (CEO al BlackRock și chairman al World Economic Forum), are oricând puterea de a influența componența și deciziile consiliilor de administrare ale companiilor aflate în portofoliul BlackRock (spre exemplu Apple, Microsoft, Amazon, Mastercard, Visa, Exxon, Nvidia, Tesla și Coca-Cola).

Mai jos în organigramă, majoritatea companiilor mijlocii și micilor întreprinzători au dispărut, fiind înglobați de entități multinaționale care, la rândul lor, sunt deținute de fondul de investiții mai sus amintit.

Să luăm ca exemplu presa:

În urmă cu jumătate de secol, în America existau zeci de proprietari de posturi TV și de radio naționale, sute de „moguli” statali și mii de ziare și reviste, fiecare cu fondatorul/patronul său.

Spre finalul anilor 80, platformele media din SUA erau controlate de aproximativ 50 de societăți comerciale. În 2011 mai rămăseseră doar 6 jucători, restul fiind absorbiți (achiziții/fuziuni) sau scoși din business.

Astăzi, mass-media americane (televiziuni & radio, publicații tipărite și site-uri de știri) sunt deținute aproape în întregime de doar 3 companii – aceleași care dețin și casele de producție de film, casele de producție muzicală, editurile importante și tipografiile.

La rândul lor, pachete mari din acțiunile acestor corporații sunt deținute de hulpavele entități BlackRock și Vanguard; iar Vanguard Group este cel mai mare acționar instituțional al BlackRock, deținând în jur de 10 procente din acțiuni. Fascinant, nu?

(Un lucru similar s-a petrecut și în România după 1989: atunci, s-au lansat sute de ziare, azi au mai rămas doar câteva, organizate în trusturi de presă cu televiziuni, posturi de radio și site-uri care, la capătul suveicii, au același mogul.)

Practic, tocmai monopolul pe care apologeții capitalismului îl blamau în criticile lor la adresa socialismului a devenit capătul de drum al oricărei lumi capitaliste.

Nici în materie de revoluții tehnologice, inovare sau calitate America nu mai impresionează demult, locul fiindu-i luat de China. Tot China a câștigat și războiul economic, în vreme ce războiul complexelor militar-industriale a fost câștigat de Rusia.

Nu fiindcă rușii ar fi superiori Americii din punct de vedere al tehnologiei militare, ci fiindcă, într-un război de uzură, costul lor e MULT MAI MIC raportat la eficiența militară, deci pot face față o perioadă mult mai mare de timp unui conflict, chiar dacă sunt supuși sancțiunilor internaționale (cum s-a demonstrat în Ucraina).

Anul acesta, războiul din Iran a dovedit încă o dată cât de energofagă, costisitoare și fragilă e industria americano-israeliană de armament: doar SUA au avut nevoie de un miliard de dolari/zi(!) pentru întreținerea conflictului din Iran, în vreme ce drone iraniene produse la un cost de <10.000 de dolari/bucată au penetrat un scut israelian ce valorează sute de milioane.

În rest, pentru soluții definitive, s-au fabricat destule arme nucleare, capitol unde Rusia din nou e fruntașă – ca număr de focoase și putere explozivă a acestora.

Ca atare, ajunsă în faliment economic, cognitiv și moral, America are nevoie de război pentru a-și alimenta singura industrie care o mai poate salva ca națiune, industria care a scos-o mereu la liman: complexul militar-industrial.

Dar, pentru ca banii să curgă în continuare dinspre contribuabili spre Pentagon, apoi către Lockheed Martin și Raytheon, e nevoie de perpetuarea narativului cu „jandarmul planetei”. E necesar să creezi amenințări, iar „partenerii strategici” să fie dispuși să le creadă.

E nevoie ca populațiile să fie ținute în această constantă aprehensiune, astfel încât să nu se revolte când banii obținuți de stat prin intermediul taxelor și impozitelor sunt direcționați nu către educație, sănătate, cercetare și inovare ori măsuri sociale, ci către comenzi de tancuri, rachete și alte tehnologii de distrugere a vieții și mediului înconjurător.

Iar aici intră în scenă centrele de influență transnaționale. Păpușarii. Dinastiile din spatele cortinei. Cei care nu au patrie, ideologie politică sau doctrină economică ori socială.

Cei care nu dau doi bani pe… bani, fiindcă, spre deosebire de restul, înțeleg că banii sunt doar bucăți de hârtie (precum hârtia igienică). Hârtii cu cifre.

În spatele cortinei, banii sunt creați din nimic – tipăriți când e necesar, devalorizați prin inflație când ajung în buzunarele greșite și, în general, lipsiți de orice însemnătate obiectivă, ei servind unei simple iluzii: pentru a continua cursa, hamsterul cu conștiință de sine are nevoie de un sens. Voila!

La vârful centrelor de influență transnaționale nu se duelează concepte create artificial, ce există doar prin faptul că mentalul colectiv le recunoaște ca atare – țările, monedele, alianțele și doctrinele -, ci se fac afaceri a căror miză este puterea. Influența. Permanentizarea controlului.

Pe front, tineri care nu se cunosc și nu se urăsc sunt dispuși să se ucidă… la ordinul unor lideri pe care, în genere, nu i-au ales cu adevărat și nu îi pot schimba (iluzia alegerii și iluzia democrației reprezentative nu sunt echivalente cu alegerea autentică și democrația participativă).

În societate, sute de milioane de oameni de toate vârstele lucrează de zor zi de zi, acceptând placizi ca, la finalul lunii, să constate că trăiesc doar pentru a munci și a plăti taxe pentru „privilegiul” de a-și vinde timpul pentru o brumă de hârtii…

…Hârtii despre care, pe de o parte, află de la politicieni că sunt greu de obținut. Că trebuie alocate cu parcimonie când e vorba de investiții în sănătatea publică, în educarea noilor generații, în eradicarea sărăciei și susținerea cercetătorilor ce caută leacuri pentru bolile care încă decimează umanitatea;

apoi constată cum ACEIAȘI POLITICIENI nu par a avea vreo măsură când e vorba de a cheltui aceleași hârtii, zeci și sute de miliarde, pe declanșarea și întreținerea unor conflicte fără mize, de unde, în final, e ab initio evident că nimeni nu câștigă prea multe, toată lumea pierde enorm.

Mă rog, APROAPE toată lumea!

Așadar, da, e firesc să vituperăm împotriva unor figuri precum Putin, Zelenskyy, Trump, Ursula von der Leyen sau Netanyahu, căci ei sunt cei ce au misiunea contextuală de a oferi vulgului casus belli și de a comunica maselor narativul oficial acceptat.

Menirea lor e de a fi personajele proteiforme trimise la înaintare, pentru ca adevărații lideri să rămână absconși.

Însă esențial este să nu uităm niciodată că, și dacă azi la Casa Albă nu ar fi fost Trump, alternativa nu ar fi fost o lume pașnică, prosperă și liberă. Dacă nu am fi avut războiul din Orient, cu Biden/Kamala Harris la Casa Albă, azi Occidentul probabil s-ar afla în război fățiș cu Rusia și/sau China. Încă nu e exclus să se ajungă acolo.

Netanyahu are nevoie de un Israel beligerant pentru a rămâne la putere și a-și conserva imunitatea.

Zelenskyy are nevoie să întârzie cât mai mult negocierile de pace cu Ucraina, căci, odată încheiat conflictul, privirile se vor îndrepta către corupția ce a înflorit în jurul său la Kiev.

Nu mai vorbim de liderii statelor #UE. Datorită (nu din cauza) declanșării conflictului din Ucraina, chestionarea lor cu privire la modul dezastruos și oneros în care au gestionat pandemia a fost pusă între paranteze sine die…

…Odată încheiat conflictul, ar trebui, pe lângă asta, să dea socoteală și pentru sutele de miliarde de euro rupte din bugetul Uniunii și trimise în buzunarele oligarhilor ucraineni. Ce interes ar avea pentru a urmări pacea?

Nu în ultimul rând, nici Putin nu ar avea prea multe motive de a renunța la atitudinea belicoasă. Dacă înainte de 2022 se confrunta cu încercări timide de disidență, acum e mai popular ca niciodată în rândul rușilor, având asigurată liniștea pe plan intern.

În ciuda sancțiunilor, nu doar că Rusia a reușit să prospere din punct de vedere economic, dar renunțarea de către UE la petrolul și gazul ieftin a pus industria europeană pe butuci.

Una din regulile de bază în Arta Războiului impune să nu îți întrerupi sub nicio formă dușmanul când greșește.

Când America se îngroapă singură în conflictele fără miză ale Israelului, iar UE se autosabotează – distrugându-și economia, ignorând cu o încrâncenare lugubră oportunitățile de sub nas și refuzând categoric să se adapteze la o lume aflată în plin proces de transformare -, ce motiv ar avea Putin sau Xi Jinping pentru a interveni? Cui bono?

S-a ajuns în cel mai periculos punct: cel în care niciun factor de decizie nu mai are vreun interes efectiv în a face vreun compromis. Din contră! Cu toții au doar de câștigat – la nivel individual sau de gașcă – în situația în care conflictele se mențin ori iau amploare.

Chiar și #Trump, pe fondul unei intensificări a ostilităților, ar putea să suspende alegerile din toamnă sau chiar să forțeze modificarea Constituției, pentru a mai obține un mandat.

Niciun scenariu, oricât de improbabil ar fi părut în urmă cu un deceniu, nu mai poate fi exclus azi. Inclusiv perspectiva escaladării nucleare. Ar mai fi de mirare?

Mai presus de toate, când vorbim de centrele de influență transnaționale, CINE cu CINE se duelează e întotdeauna irelevant. Aici un singur lucru e tot timpul clar: cine câștigă. Iar răspunsul e simplu: nu cei „BUNI” SAU cei „RĂI”, ci mereu aceiași.

Nu există o parte bună a istoriei, la fel cum nu există una greșită. Cu Trump sau fără Trump, America, singura țară unde sclavia și segregarea rasială au continuat să existe până spre final de secol XX, nu are cum să fie îndrituită moral să pretindă vreodată că ar fi de partea bună a istoriei, decât într-un festival al ipocriziei. Mai ales când e singura țară ce a utilizat bomba atomică împotriva civililor, laolaltă cu arme chimice.

Istoria e o poveste scrisă și rescrisă permanent de învingători, în funcție de interese contextuale, pentru a crea iluzia legitimității unui regim sau altuia.

În sala de spectacol se află publicului plătitor. Pe scenă sunt fantoșele, cu ale lor drame și capricii. Entertainment. Deasupra scenei se află păpușarii. În spatele cortinei se ascund învingătorii.

Iar NOI CE FACEM? Noi muncim, contribuim și murim. Nu înainte să ne războim între noi. Astfel, ei rămân întotdeauna la distanță și sunt mereu în siguranță.

Cât despre război?

„Războiul nu este făcut ca să fie câștigat, ci ca să dureze. Scopul războiului modern este, în esență, să distrugă ceea ce oamenii produc prin munca lor.

O societate în care unii conduc și alții ascultă poate exista doar dacă majoritatea rămâne săracă și ținută în ignoranță. De aceea, războiul este organizat astfel încât să țină MEREU populația înspăimântată și aproape de penurie.

Războiul nu este dus, de fapt, pentru a învinge, ci pentru ca cei aflați la putere să își păstreze controlul și să mențină neschimbată structura societății.” – George Orwell

Ai citit până aici? Felicitări! Informația e putere, lasă un comentariu și distribuie pentru a o oferi și altora (sau pentru a-i enerva și pe alții). Weekend plăcut, excelențelor! Gândiți LIBER(i)?

PS: Liderii politici care fac apologia înarmării afirmând că „Si vis pacem, para bellum” dovedesc că nu au învățat nimic din istorie. Iar cine nu învăță lecțiile trecutului…

Si vis pacem, para pacem! Altfel, vom rămâne pentru totdeauna condamnați să reproducem cuvintele filosofului spaniol George Santayana:

„Doar cei morți au văzut sfârșitul războiului” – un citat care adesea îi este atribuit în mod greșit lui Platon, dar apare în lucrarea Soliloquies in England and Later Soliloquies (1922), scrisă în urma traumei colective provocate de ororile Primului Război Mondial.

Apropo, are cineva idee la ce mai folosesc azi instituții precum OMS, ONU și Curtea Penală Internațională?

Autor: Dinu Popescu