Un contract reprezintă o înţelegere voluntară, încheiată între părţi, care conţine în mod clar şi explicit o serie de condiţii pentru transferul drepturilor de proprietate asupra unor bunuri între aceste părţi. Condiţiile contractuale trebuie să respecte dreptul la proprietate al tuturor celor direct implicaţi, precum şi al tuturor celorlalţi indivizi din societate. Astfel, un contract între două sau mai multe părţi, a cărui aplicare aduce atingere dreptului de proprietate al unei a treia, fără acordul explicit al acesteia, este, prin însăşi natura sa, nu numai invalid, dar si ilegitim. Termenii unui contract pot fi renegociaţi de comun acord, iar acesta poate fi rupt în mod unilateral de către oricare din părţi, atâta timp cât nu a avut loc niciun transfer efectiv de proprietate şi niciuna de părţi nu a suportat costuri de oportunitate datorită considerării unor astfel de transferuri viitoare ca fiind certe.
Dacă dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute, ea suferă o serie de sancţiuni conform termenilor contractuali stabiliţi anterior, indiferent dacă încălcarea a fost voluntară, ori involuntară, datorată apariţiei unor circumstanţe neaşteptate. În cazul în care ambele părţi au încălcat termenii contractului, producându-si reciproc daune, partea vătămată va fi considerată cea care a suferit cele mai mari daune în termeni absoluţi. În cazul încălcării termenilor săi, caracterul reciproc voluntar al contractului poate fi restabilit doar odată cu aplicarea acestor sancţiuni până la satifacerea părţii vătămate, dar nu dincolo de limitele stabilite în ultima formă a acestuia. Prin însăşi natura sa, orice contract valid, conform condiţiilor exprimate anterior, este şi executoriu, adică aplicarea termenilor săi să nu poate fi împiedicată în mod legitim de către una din părţi, ori de către un terţ. Cei care se sustrag de la aplicarea obligaţiilor contractuale normale ori a sancţiunilor survenite în urma nerespectării acestora, care împiedică desfăşurarea unui contract unde nu constituie parte, ori care încheie un contract ai cărui termeni prevăd exproprierea prin forţă ori înşelăciune a unui unui terţ, se fac vinovaţi în mod implicit de o infracţiune, şi, în consecinţă, trebuie să suporte rigorile legii [i].
Pornind de cele spuse anterior, voi încerca în continuare să demonstrez natura coercitivă şi deci ilegitimitatea aşa-numitului contract social, considerat de către etatişti ca fiind baza morală şi juridică a statului. Proponenţii acestui tip de contract susţin faptul că individul este dator să predea o parte din drepturile sale naturale pentru binele general al societăţii. Din punctul de vedere al individului, termenii unui astfel de contract stipulează defapt obligaţia statului de a oferi individului o serie de drepturi pozitive, în schimbul renunţării acestuia la unele drepturi naturale [ii], sau negative. Renunţarea la drepturile negative este o condiţie necesară, însă nu şi suficientă pentru obţinerea drepturilor pozitive. Drepturile pozitive prin însăşi natura lor, sunt privilegii oferite de stat unui individ, sau grup de indivizi selectaţi după criterii mai mult sau mai puţin arbitrare. Dacă privilegiile respective au o expresie materială, adică se rezumă la oferirea dreptului de proprietate asupra unui bun sau serviciu, atunci, datorită rarităţii resurselor materiale şi necesităţii consumului acestora pentru producerea bunurilor şi serviciilor respective, este absolut necesar ca un alt individ ori grup de indivizi să renunţe, total şi definitv la dreptul său de proprietate asupra acestor resurse, deci să fie practic expropriat. În cazul în care resursele respective sunt apropriate de individul ori grupul beneficiar direct din natură, ori oferite de o altă astfel de entitate în baza unui contract, in forma în care a fost definit mai sus, transferul se poate efectua şi fără a necesita o tratare specială, pentru că drepturile respective nu constituie privilegii în sine, ci sunt chiar drepturi naturale.
În celelalt caz, în care drepturile pozitive sunt exprimate nu prin prisma unor bunuri si servicii, ci ca privilegii de a acţiona în mod prioritar faţă de ceilaţi, atât din punct de vedere al naturii, cât şi al intensităţii şi mai ales al temporizării acţiunii, este cât se poate de clar că cel puţin o parte din cei care nu aparţin categoriei privilegiate trebuie să accepte în mod tacit renunţarea la o serie de oportunităţi, datorită rarităţi resursei de timp, sau chiar acţiuni care sunt îndreptate în mod făţiş împotriva lor, la care le este interzis să răspundă în acelaşi fel. Atât exproprierea, cât şi stânjenirea acţiunii sunt prin însăşi natura lor incompatibile cu insăşi natura umana, perpetuarea lor ducând, mai devreme sau mai târziu, la apariţia de conflicte deschise în interiorul societăţii. Spre a înăbuşi aceste conflicte, lucru esenţial pentru derularea nestânjenită contractului social, statul trebuie să-şi asigure în mod necesar monopolul legal al violenţei. Din momentul în care această condiţie este îndeplinită, nimic nu mai garantează caracterul voluntar al acestui contract, şi nici respectarea de către stat a termenilor săi. Iată de ce, după cum spuneam anterior, renunţarea de către individ la drepturile sale negative este insuficientă pentru a garanta oferirea drepturilor pozitive de către stat. Mai mult, renunţarea indivizilor la dreptul de a întreprinde acţiuni violente ca răspuns la agresiune, prin cedarea către stat a monopolului violenţei, garantează practic faptul că, pentru un individ pe deplin conştient de drepturile sale naturale, drepturile pozitive oferite individului vor fi întotdeauna insuficientedin punctul de vedere al satisfacţiei subiective pentru a contrabalansa drepturile negative pe care le pierde. Diferenţa se va regăsi în mod firesc în mâinile celor care deţin puterea, datorită tendinţei fireşti a indivizilor de a-şi maximiza satisfacţia personală, care poate fi exprimată mult mai pregnant atunci cand se află intr-o poziţie privilegiată, decât atunci când sunt forţaţi să acţioneze între egali.
După cum spuneam, impunerea de către stat – deţinătorul prin necesitate al monopolului violenţei – a contractului social generează in mod firesc opoziţie în rândul indivizilor din societate, datorită faptului că aceştia sunt privaţi într-un grad mai mic sau mai mare de o serie de drepturi naturale. Minimizarea conflictelor şi implicit a presiunilor la care structura acestuia este supusă, presupune în mod necesar minimizarea pierderii aparente de drepturi, adică a diferenţei dintre drepturile negative pierdute şi drepturile pozitive câştigate, aşa cum este ea percepută în mod subiectiv de către individ. De-a lungul istoriei, metodele utilizate de stat şi de către apărătorii acestuia pentru a-i asigura existenţa au fost la fel de variate precum societăţile în care au funcţionat. Totuşi, în mulţimea de soluţii posibile, se disting o serie de cazuri generale:
În primul caz, legitimarea privilegiilor acordate reprezentanţilor statului, prezenţi în număr redus, este justificată prin asocierea acestora cu forţe supranaturale, cu personaje istorice, legendare ori cu supralicitarea unor calităţi personale până la crearea unei aure providenţiale prin intermediul propagandei. Astfel de justificări sunt viabile mai ales în societăţile cu o puternică orientare religioasă, tradiţională, sau ideologică, iar formele de guvernământ cel mai des întâlnite sunt despotismul, teocraţia şi alte forme de dictatură personală ori oligarhică, plasate, de cele mai multe ori, în contextul unor ideologii de factură socialistă [iii], cu puternice elemente naţionaliste. Datorită gradului ridicat de concentrare a privilegiilor, şi, în cele mai multe cazuri, a celui de limitare a drepturilor naturale al indivizilor, în astfel de societăţi, menţinerea contractului social presupune existenţa unui grad ridicat de represiune din partea organelor statului, şi implicit al unor costuri ridicate pentru susţinerea acestei activităţi. De cele mai multe ori, statul încearcă să minimizeze aceste costuri prin supralicitarea cultului personalităţii conducătorilor, cu scopul de a induce indivizilor din societate un grad ridicat de respect şi de teamă pentru aceştia, şi de a reduce astfel probabilitatea ca ei să acţioneze în mod violent, cu scopul de a răsturna regimul. Prin crearea unor mecanisme similare si compatibile de condiţionare a indivizilor, aceste forme de guvernământ pot alterna cu uşurinţă, caracterul progresist pretins de unele dintre ele fiind pur iluzoriu.
În al doilea caz, se urmăreşte minimizarea conflictului social prin lărgirea categoriilor privilegiate în comparaţie cu sistemul oligarhic sau despotic, şi crearea unei ierarhii piramidale a societăţii, pe baza relaţiilor de patronaj. În acest caz, guvernul central este deobicei slab, menţinerea contractului social fiind delegată potentaţilor locali, care împart privilegiile propriilor clienţi, pentru a-şi asigura sprijinul lor, dar în schimb, le impun acestora şi o serie de restricţii şi obligaţii. Relaţiile sociale sunt rigide, iar mobilitatea socială şi chiar spaţială – foarte reduse. De cele mai multe ori relaţiile clientelare se moştenesc, iar indivizii evoluează într-o reţea socială cu noduri fixe. Cu cât un individ este mai jos pe scara socială, cu atât mai mare este dicrepanţa dintre drepturile negative predate şi drepturile pozitive primite în schimb. În timp ce indivizii de la vârf au dreptul de a-i agresa în mod sistematic pe cei de la nivelele inferioare, aceştia sunt constrânşi să se supună prin ameninţarea violenţei, care de această dată nu vine din partea unui singur individ, sau grup restrâns de indivizi, ca în primul caz, ci din partea unei întregi piramide sociale, compuse dintr-un număr relativ ridicat de indivizi dornici să-şi conserve propriile privilegii, pe care le-ar putea pierde dacă nu ar acţiona în modul prescris de relaţiile clienteleare. Un astfel de sistem politic şi social este cunoscut sub numele de feudalism, însă multe societăţi moderne păstrează încă, mai mult sau mai puţin pregnant, vestigii ale fostelor relaţii feudale, vizibile mai ales sub forma restricţiilor legale impuse cu scopul menţinerii statultului socio-economic al indivizilor. În mod curent, un sistem care menţine astfel de restricţii este catalogat astăzi drept conservator [iv].
Al treilea caz, pentru a minimiza în mod dinamic conflictele generate de condiţiile contractulului social, termenii acestuia sunt menţinuţi flexibili, iar participarea la elaborarea acestuia este cât se poate de largă. Un astfel de sistem este cunoscut sub numele de democraţie, datorită faptului că “poporul” deţine atât puterea de a elabora contractul cât şi pe cea de a-l impune. Termenii contractului sunt înscrişi în legi, care sunt adoptate fie prin votul majorităţii reprezentanţilor electoratului, fie prin votul direct al indivizilor cu drept de vot, în cadrul unui referendum. În cele mai multe state moderne, drepturile negative păstrate de către cetăţeni sunt înscrise cu precădere în Constituţie, iar cele pozitive, într-o serie de legi adoptate ulterior, al căror număr şi complexitate este în continuă creştere, datorită acţinii necontenite a legiuitorilor, aflaţi la rândul lor sub presiunea electoratului. Conducătorii instituţiilor puse să vegheze la aplicarea acestor legi sunt numiţi în general tot de reprezentanţii aleşi în mod democratic, şi, la fel ca aceştia îşi exercită atribuţiile pe o perioadă limitată de timp. De cele mai multe ori, ei au decizia finală cu privire la componenţa şi funcţionarea instituţiilor pe care le administrează. Tocmai acest mecanism complex, prin prisma posturilor pe care le creează şi a drepturilor pozitive pe care le distribuie în mod dinamic, asigură în aparenţă un grad mai ridicat de legitimitate sistemului. Spre deosebire de celedouă sisteme descrise anterior, aproape orice individ are posibilitatea de a accede în poziţii de putere sau de a influenţa pe altcineva aflat în astfel de poziţii în sensul acordării unor drepturi. După cum spuneam, drepturile negative sunt preponderent înscrise Constituţie, care este o lege fundamentală a statului, servind drept reper pentru toate celelalte legi adoptate ulterior. În consecinţă, sistemul politic restricţionează în mod ncesar căile de modificare a acestea, deci, implicit şi mijloacele legale ale indivizilor de a-şi recăpăta drepturile negative cedate anterior. De aceea, drepturile pozitive, mai ales cele cu caracter material, reprezintă o “pradă” mult mai uşoară pentru alegător.
Astfel, în încercarea de a câştiga sprijinul alegătorilor, politicienii “progresişti” vor tinde să supraliciteze valoarea drepturilor pozitive şi astfel, cu timpul să modifice în mod decisiv percepţia indivizilor din societate cu privire la acestea. Schimbarea percepţiei are loc prin mecanisme multiple, începând cu educaţia “gratuită” din şcolile de stat – drept pozitiv prezent în toate democraţiile, continuând apoi cu presa angajată politic şi cu expunerile pompoase ale unor intelectuali cu ambiţii politice mai mult sau mai puţin evidente. Astfel, în mod paradoxal, satisfacţia unui individ suficient îndoctrinat va continua să crească şi în condiţiile în care drepturile sale negative, naturale, vor fi restrânse fără creşterea apreciabilă a drepturilor pozitive. Dar, după cum spuneam, sporirea drepturilor pozitive se poate face doar pe seama restrângerii drepturilor negative, reciproca nefiind însă adevărată datorită caracterului coercitiv al puterii statului. Datorită faptului că drepturile pozitive promise de politicieni sunt materiale, şi diminuarea drepturilor negative va avea tot natură materială, fiind exprimată în practică de o sporire a exproprierii, înfăptuită atât prin taxare, cât şi prin inflaţie. Datorită faptului că în Constituţie nu sunt stabilite în mod explicit limite superioare pentru valoarea fiscalităţii, aceasta poate fi expandată fără niciun control intrinsec sistemului legal. În acelaşi timp, datorită condiţionării care supralicitează importanţa drepturilor pozitive, statul va fi capabil să exproprieze mai mult, oferind mai puţin, şi păstrând astfel din ce în ce mai mult pentru sine. În plus, satisfacţia indivizilor din societate poate fi adusă la un nivel superior prin oferirea de poziţii de putere, dacă nu în politică, atunci în birocraţie. Astfel, nu e de mirare că, pe măsură ce indivizii devin tot mai puţin conştienţi drepturile lor naturale, şi mai interesaţi de obţinerea de privilegii care se află în conflict direct cu acestea, birocraţia etatică devine din ce în ce mai extinsă şi mai lacomă.
Cu toate defectele sale, expuse pe larg în paragrafele precedente, democraţia este considerată ca fiind un sistem mult mai drept decât feudalismul ori despotismul. Cu toate astea, faptul că are în spate voinţa majorităţii nu îi dă contractului social adoptat şi aplicat în mod democratic mai multă legitimitate decât în cazul în care ar fi fost impus poporului prin forţă, de către un tiran sau un grup oligarhic. Spuneam că orice contract valid trebuie să aibă termeni expliciţi şi să fie încheiat în mod voluntar de către toate părţile afectate prin aplicarea acestuia. Deasemenea, aceleaşi condiţii sunt valabile şi în cazul oricărei modificări apărute pe parcurs. Astfel, pentru a fi pe deplin legitim, aşa-zisul contract social, personificat de totalitatea legilor statului, precum şi toate actele adiţionale la acesta, cum ar fi creşterile de taxe ori scăderile de pensii, el trebuie să fie aprobat nu prin vot majoritar – reprezentativ sau direct – ci în unanimitate. Evident, o astfel de opţiune ar fi o imposibilitate practica în orice grup mai mare de câteva zeci de indivizi liberi, care au aproape întotdeauna interese divergente. O altă soluţie pentru ca un astfel de contract să fie în deplină concordanţă cu condiţiile enunţate anterior, este ca, în cazul în care fie o instituţie a statului, fie un cetăţean al sau, sunt prejudiciaţi prin neîndeplinirea obigaţiilor contractuale, partea vătămată să aibă dreptul de a primi despăgubiri până la obţinerea satisfacţiei, dar nu mai mult decât limita dispusă în contract.
În practică lucrurile stau în mod vădit în defavoarea cetăţeanului. Astfel, daca acesta alege de exemplu să nu-şi mai plătească taxele, va fi în mod sigur tras la răspundere de insituţille statului, fiind penalizat financiar şi chiar prin interzicerea unor libertăţi. Chiar şi în cazul în care el alege să părăsească teritoriul statului fără a-şi fi plătit taxele datorate, el va fi urmărit pe teritoriul tuturor statelor care au semnat acorduri în acest sens cu cel păgubit. În schimb, în cazul în care statul asigură în contul taxelor plătite servicii de învăţământ ori de îngirijire a sănătăţii de slabă calitate, cetăţeanul nu-i poate imputa penalităţi, ori rupe unilateral contractul, declarând secesiune individuală. Pentru a îndeplini, la limită, criteriul suportării costurilor de oportunitate pe care le implică oferirea de servicii mai slabe decât cele convenite, statul ar trebui să-i returneze contribuabilului macar contravaloarea parţială a acestora. Deasemenea, rareori, statul admite suspendarea completă a contribuţiilor pentru un serviciu public, în cazul în care cetăţeanul alege să nu-l utilizeze în mod voluntar, achiziţionând alte bunuri şi servicii. Chiar şi atunci, statul îi impune oricum să cumpere un serviciu echivalent, în cele mai multe cazuri doar de la o companii private avizate. Doar rareori, în cazurile în care instituţiile statului au comis abuzuri grave împotriva propriilor cetăţeni, despăgubiri sunt plătite, însă cei responsabili scapă cel mai adesea nepedepsiţi, şi fără a plăti ei înşişi penalităţi pentru propriile acţiuni. În general, aceste despăgubiri sunt plătite din bani publici, adică din ceea ce statul e capabil să exproprieze prin taxare de la toţi cetăţenii săi, indiferent dacă au fost sau nu constienti ori au aprobat în vreun fel abuzul respectiv. Dacă despăgubirile sunt plătite cu mult după înfăptuirea abuzului etatic, plata cade in mod paradoxal pe umerii celor care nici macar nu erau născuţi la momentul comiterii abuzului.
Dacă e să iau în calcul toate aspectele menţionate anterior, devine absolut evident că aşa-zisul contract social nu este nicidecum un contract. Dimpotrivă, în acest caz avem de-a fac cu un dictat, inegal, implicit, care conţine o serie de prevederi pe care cetăţeanul plătitor de taxe are doar parţial, ori deloc puterea de a le schimba cu adevarat, datorită faptului că puterea de a decide a fost luată individului pentru a fi acordată societăţii. Astfel, acest act, prin însuşi natura lui, e în mod fundamental incompatibil cu inviolabilitatea al dreptului la proprietate al individului. Chiar şi luate individual, prevederile dictatului social sunt de multe ori ele însele încălcări grosolane ale dreptului la proprietate. Un exemplu elocvent, prezent în legislatia tuturor statelor într-un anumit grad, este incriminarea acţiunilor individuale, care nu aduc prejudiciu altcuiva, cum ar fi prostituţia, jocurile de noroc, ori consumul de droguri, sub pretextul că acestea ar aduce un prejudiciu societăţii în ansamblu, interzicerea lor reprezentând, bineînţeles, un beneficiu pentru aceasta. Orice entitate care funcţionează pe baza unor principii incompatibile cu dreptul de proprietate al indivizilor este ea însăşi incompatibilă cu acest drept. De aceea, o societate cu adevărat liberă nu poate fi niciodată clădită în jurul statului!
Note:
[i] The Ethics Of Liberty – Murray N. Rothbard, New York University Press, 1998, pag. 85-96.
[ii] Ibid, pag. 21-26.
[iii] A Theory of Socialism and Capitalism – Hans H. Hoppe, Kluwer Academic Publishers, 1990, pag. 19-38.
[iv] Ibid, pag. 65-95.
sursA: ecol.ro