Ieri, prestigioasa publicație americană „Washington Post“ a publicat un articol, cu pretenție de investigație, sub titlul: „Directorul de campanie al lui Trump a ţinut un discurs plătit în România, fapt care a determinat preocupări legate de etică“.
Materialul este semnat de Ioana Burtea, fericita câştigătoare a unui premiu Balkan Fellowship for Journalistic Excellence, sponsorizat de Erste Bank şi de Fundaţia pentru o Societate Deschisă a lui George Soros. Dar de la o investigaţie care nu vine cu probe în susţinerea tezei că Brad Parscale ar fi primit vreun ban din România nu se deduce decât că materialul este unul de propagandă a sistemului de la Bucureşti care servește deep-state-ul american. Stilul scrierii este unul tipic presei americane. Tu, ca ziarist, nu spui în articol părerile tale, citezi analiști.
Fidelă principiului de bază, laureata premiului de excelență exprimă, prin intermediul analiștilor, nenumiți, punctul său de vedere că nu e nimic ilegal în acțiunea lui Brad Parscale, de vreme ce nu face lobby în Statele Unite în numele clienților străini fără a se înregistra. „Însă experții în etică au declarat că orice strângere de mână cu bani între cetățenii străini și oficialii campaniei creează potenţiale riscuri“, notează publicaţia citată.
Citând mai mulţi promotori ai eticii, investigaţia pune un accent sporit pe teama că la alegerile viitoare din SUA vor exista fonduri străine, ceea ce nu e etic.
Principiul de bază al jurnalisticii de calitate încă mai funcționează în publicația care, cel puțin prin acest material publicistic, arată că s-a predat deep-state-ului: „audiatur et altera pars“. În articol are şi Brad Parscale dreptul la cuvânt. El a precizat că a beneficiat de o oportunitate de a discuta şi cu alţi specialişti din domeniu, în pauza scurtă pe care o avea. A acuzat jurnaliştii de răspândirea de fake-news-uri doar cu scopul de a-l ataca pe preşedintele Donald Trump.
Parscale nu a răspuns la întrebarea jurnalistei DOR despre câţi bani a câştigat în România, în călătoria, zice-se, sponsorizată de omul de afaceri român Adrian Thiess.
Parscale este listat pe Worldwide Speakers Group, o agenţie din Alexandria, susține publicația. Site-ul său web anunţă că taxa pentru un speech este de la 15.000$ la 25.000$ pentru promovarea viziunii sale de insider al campaniei digitale din 2016 a lui Trump – mai aminteşte jurnalista.
De aici începe cusătura cu ață albă. Păi dacă găsești tariful unui medic la o clinică privată, asta nu înseamnă că în spitalul de stat trebuie să plătești aceeași sumă.
Sigur că, în SUA, lobby-ul este reglementat. Dacă te-ai înscris în Registrul special și ai o firmă de specialitate, poți duce și șeful de trib din Ouagadougou în Camera Reprezentanților sau oriunde dorește beneficiarul.
Doar la noi e treaba cu anticorupția, o formă de control total al forțelor politice. Pentru ca un neadevăr să fie și mai întărit, jurnalista română, talonată de șeful biroului de la Bruxelles al publicației de peste Ocean, Michael Birbaum, al doilea semnatar, susține că nici fostul manager de campanie al lui Clinton, Robby Mook, nici managerul de campanie al lui Obama, Jim Messina, nu au ţinut discursuri plătite – în ţară sau în străinătate – în timp ce-și desfășurau campaniile. Care e sursa? No way.
Bill Clinton a ținut un discurs la București, fiind adus de Gabriel Martin. El a fost plătit, spun sursele noastre. Dar despre ce vorbim? Tot „Washington Post“ publica o analiză a declarațiilor fiscale ale familiei Clinton după ce Hillary nu a mai fost secretar de stat. Investigația a relevat că Bill Clinton a obținut 104,9 milioane dolari din discursuri în perioada 2001-2013.
Aceeași publicație stabilea acum câțiva ani tariful fostului președinte, de 200.000 de dolari pe discurs. Nimeni nu a sărit în sus ca ars că o bancă din Moscova i-a plătit discursul.
Suntem deja obișnuiți. SUA impun imberbilor democrației alte unități de măsură. La o universitate catolică, am primit și eu un onorariu nefiresc de mare pentru vârsta mea. Mi s-a spus să stau liniștit, că înaintea mea a fost invitat Mihail Gorbaciov, care a luat de zece ori mai mult decât mine.
Ce nu probează jurnalista, care a debutat în presa română cu revista DOR, este sursa finanțării lui Parscale în timpul vizitei în România. Face doar analogii. Prezintă organizatorul Adrian Thiess & McCainn, tot o companie americană. Fiind întrebat, Thiess nu i-a dat nicio certitudine.
Dar pentru a ne lămuri cui servește așa-zisa investigație, jurnalista specializată în lupta anticorupţie nu a uitat să menţioneze că România este una dintre cele mai corupte ţări din Europa, potrivit Transparency International, omiţând însă să menţioneze că ţara noastră a coborât în clasamentul TI, nu a urcat.
Mai mult, autoarea demonstrează că e o adevărată activistă, nu un jurnalist care evocă realitatea. „Liderii politici au dezincriminat mica-corupţie printre oficialii guvernamentali“, scrie corespondenta, continuând: „Și-au promovat o lege în Parlament prin care le şterg politicienilor de vârf dosarele penale, în ciuda protestelor procurorilor, judecătorilor și organizațiilor societății civile“. Nicio lege nu i-a absolvit pe politicieni de dosare penale.
Jurnalista activistă civică a mai menţionat – doar așa, pentru culoare – prezenţa în sala Academiei Române, cu prilejul discursului campaignerului american, a fostului prim-ministru Adrian Năstase şi a lui Vlad Cozma, care „a ajutat la desfiinţarea procurorului-şef al DNA“.
În urmă cu aproape 30 de ani, mai precis 26 de ani, am avut și eu un fellowship la „Washington Post“. Acolo, am avut șansa să lucrez în preajma biroului lui Leonard Downie, celebrul Len al publicisticii high-quality. Poate că povestea mea nu-și are rostul în acest context al prăbușirii unei publicații de tradiție.
La insistențele mamei mele, l-am întrebat pe Len dacă ar putea să mă ajute să primesc green-card-ul. Mi-a arătat biroul lui de sticlă. Îl vezi? – acolo vei mai intra peste 30 de ani. Maximum ce putem să-ți oferim e ajutor de fotoreporter. M-a sfătuit să mă întorc în țara mea.
Luând parcursul invers, dacă rămâneam la „Washington Post“ și vedeam cum țara mea este tăvălită și supusă unor abjecții și calomnii, cel puțin aș fi insistat să se pună litera „P“ de la publicitate. Ca lup bătrân al presei, nu pot crede că o astfel de investigație neprofesionistă ar fi intrat în paginile ziarului.
Refuz să cred.
Autor: Marius Ghilezan
Sursa: România liberă
Adauga comentariu