Hristos a Înviat! Numai noi murim cu zile… Până la cele cereşti nu se interpune decât un sistem sanitar despre care spunem că este “la pământ”. Statul a abdicat de la misiunea de a ne şti cât mai sănătoşi înainte ca mediul privat să fi reuşit să închege ceva funcţional la o scară mai mare. “Reforma din sănătate” din ultimele decenii a fost un drum de-a-ndărătelea a ceea ce acum un veac şi jumătate tot “reformă” s-a chemat. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea statul modern ajuta un efort social de anvergură prin care se deschideau noi spitale, eforii, două facultăţi de medicină. A fost regimul socialist cel care a dat adâncime sistemului, cu policlinici, spitale judeţene, sistem de ambulanţă, asistenţă de specialitate în mediul rural etc… Acum facem cale-ntoarsă. Abandonăm satele, retrocedăm în natură sedii de policlinici, exportăm medici, închidem spitale…
Bani în “sănătate” sunt, dar sunt gestionaţi prost: achiziţii ciudate, lucrări cu devize supraevaluate, angajări inutile de personal secundar, utilizarea suboptimă a aparaturii de ultimă oră, implicarea spitalelor în cazuri care ţin mai degrabă de asistenţa socială decât de cea medicală (oameni ai străzii sau săraci se internează pentru o masă caldă). Aşa se face că atunci când tragem linia, ne plângem pentru subfinanţarea sistemului. Cele doar patru milioane de salariaţi din România nu au de unde să susţină angrenajul sanitar dacă este prost administrat şi – peste toate – se mai şi fură.
Dacă tot nu putem administra bine şi dacă tot nu ne ajunge cât furăm, atunci măcar să mai închidem pe ici pe colo! Aceasta este filosofia “reformei din sănătate”. Este un principiu pe care deja îl cunoaştem: Dacă nu avem performanţă cu industria românească, hai să ne dezindustrializăm! Dacă unii fură atât de mult petrolul ţării sau din oţelul românesc, hai să le dăm la austrieci şi la anglo-indieni să se înfrupte ei!
Este culmea că un stat care impune cam până la 50% forţa de muncă, ne ia 24% din tot ce consumăm şi se mai şi împrumută pe deasupra, abdică de la orice înseamnă funcţiune socială. Ne întrebăm atunci de ce nu renunţă la lucrările publice din părculeţe şi la dezmăţul reabilitărilor termice pentru că acolo chiar nu vedem vreo valoare adăugată… Şi de ce nu închid autorităţile naţionale şi de reglementare care nu par avea alt rol decât acela de a asigura nişte sinecuri pentru prietenii politici?
Retragerea statului din orice înseamnă misiune socială am spune că este o formă de demantelare a unei ţări considerate învinse în Războiul Rece… Liderii politici însă vor să ne convingă că este vorba despre “reformă”, şi de aproape un sfert de veac ni se promite că sectorul privat va asigura cândva o parte din funcţiuni măcar la jumătate din adâncimea de altădată. Când un lider politic – de altfel cu mulţi bani pe mână – mai închide câte un spital sau câte o şcoală, ne spune că este parte a reformei. Pe undeva chiar este mândru pentru că este o măsură “de dreapta”. Noi ştim că ar fi numai dacă ar împuţina şi bugetul peste care este ordonator de credit.
Dincolo de rolul sectorului privat şi de beneficiile pe care economia de piaţă le poate asigura la nivelul societăţii, rămâne un rol de coordonator al statului de la care nu ştim dacă este bine ca acesta să abdice. Sănătatea, educaţia ar trebui subsumate unui efort naţional, iar acesta are nevoie de îndrumare. Dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea poporul german era considerat a fi cel mai educat din lume, nu era o întâmplare. Cu un secol înainte cineva – Friedrich cel Mare al Prusiei – îşi propusese acest lucru. Un efort continuat de câteva generaţii.
Aflăm acum că şi în fotbal, în cazul naţiunilor cu cele mai mari izbânzi, dincolo de competiţia acerbă între cluburi de drept privat, un rol covârşitor îl joacă viziunea comună la nivel de federaţie şi de stat. Spania, lipsită de performanţe sportive înalte, a investit masiv în infrastructura de sport şi în capacitatea de recrutare a talentelor după Olimpiada de la Barcelona în 1992. Franţa a demarat un amplu program de înfiinţare de centre de copii şi juniori după ce a ratat calificarea de două ori consecutiv la turneele finale de campionat mondial din 1990 şi 1994. Ştim că Olanda are acelaşi sistem de joc pe care îl practică la echipa naţională implementat la toate nivelele de copii şi juniori; nu este întâmplător că încă de tineri fotbaliştii olandezi îşi cunosc atât de bine atribuţiile postului pe care joacă. Recent am citit că şi în Germania există un astfel de sistem unitar şi o filosofie care are la bază un fotbal în mare viteză ce a fost convenită de Federaţie fiind aplicată în adâncime la toate cluburile până la niveluri de copii şi juniori.
Dacă şi în fotbal – până la urmă o joacă – se aplică astfel de mişcări coordonate, ne dăm seama că nimic nu mai este întâmplător acolo unde chiar vrei performanţă. La noi, însă, devălmăşia rămâne cuvântul de ordine. “Laissez-faire” devine un dezastru în ţara lui “merge şi aşa”. Statul ar trebui să se retragă treptat din anumite zone, lăsând spaţiu mai relaxat impunerii întrucât economia liberă va acoperi o parte din nevoile existente la nivel social. Rolul de coordonare nu trebuie însă abandonat, iar abdicarea de la o bună guvernare a destinului ţării nu este o soluţie, oricare ar fi scuzele. Altfel, cu “laissez-faire”, România va rămâne o ţară a lui “lasă să se facă… prost”.
Autor: Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
Adauga comentariu